Privesc iarăşi în zare
Gândindu-mă la noi;
De ce tu n-apari oare,
Ți-e frică de noi doi?
Şi mă opresc din tot ce fac
Să te privesc, şi-atât,
Crezând că tu doar bine-mi faci
Mă las purtat de vânt.
De ce n-auzi când eu te strig,
Lăsându-mă uitarii?
Mai pot să sper că tu m-asculţi
La voia întâmplării?
Îți sunt alături mai mereu,
Dar tu nu vezi în mine
Decât un suflet mult mai greu
Decât fiinţa-n sine.
Mă laşi uitării, in deşert,
Ducându-te la mare.
Eu ma sufoc şi încă sper-
Un gram de alinare.
Şi tot ce spun ,tu nu uita!
Crezând că nu-i de tine,
Şi că vei fi din nou un bun
Prieten... poate mâine.
Mă las prea mult purtată
De sentimentul meu,
Ce mai mereu mă-ncearcă
Văzând cât mi-e de greu.
Atât am să-ți spun
Şi sper să mă-ntelegi,
Deşi eu mor de dor
Tu tot mă ocoleşti.
