Un Doctor strălucit

Un hobby ciudat

– Care dintre voi știe ce-au făcut indienii cu zdrențele generalului Custer? întrebă șeful bandei.

– Ei, hai, spune-ne odată! se agită unul cu un interes exagerat.

– Le-au pus bine și acum le poartă Carson! Ha, ha, ha!

– Chiar c-așa arată, se grăbi un altul să aprobe.

Simțeam un val de căldură năvălindu-mi în obraji.

– Apropie-te numai de el, continuă primul. Miroase de parc-ar avea o sută de ani!

Fiind noul venit în clasa a VIII-a, la liceul Hunter Junior, nu puteam fi scutit de dureroasa experiență a „capping-ului". Cuvântul provine de la verbul „capitalize" și în jargon înseamnă „a râde" sau „a-ți bate joc de cineva". Ideea era să faci cele mai usturătoare remarci la modul cel mai hazliu cu putință.

Capping-ul se desfășura întotdeauna în imediata apropiere a victimei și candidații la acest „post" se alegeau de preferință dintre cei cu haine ponosite și demodate. Capperii cu experiență așteptau întotdeauna până ce în jurul nefericitei victime se adunau mai mulți gură-cască, după care începea o adevărată competiție a insultelor, care mai de care mai haioase.

Eu eram unul dintre subiecții preferați. Nici atunci, ca de altfel nici acum, hainele nu însemnau mare lucru pentru mine. Cu excepția unei scurte perioade, n-am fost niciodată preocupat de ce puneam pe mine, pentru că mama îmi spunea întotdeauna:

– Bennie, interiorul contează. Te poți îmbrăca cu cele mai scumpe haine și pe dinăuntru să fii gol.

Îmi displăcea teribil gândul că trebuia să părăsesc liceul Wilson Junior la mijlocul clasei a VIII-a, în schimb faptul că ne mutam în vechea noastră casă mă făcea să-mi uit necazul. „Mergem acasă!" îmi spuneam mereu fericit. Restul nu mai conta.

Mulțumită spiritului economic al mamei, situația noastră financiară nu mai arăta atât de rău. Cu salariul ei de-atunci, ne puteam permite să ne mutăm în casa în care locuisem înainte de divorțul părinților. Nu că ar fi fost foarte spațioasă – cu ochi mai realiști s-ar putea spune: o cutie de chibrituri –, dar era a noastră, și pentru noi era o adevărată vilă, un loc fabulos.

Schimbarea locuințelor însemna inevitabil li schimbarea școlilor. Curtis a rămas în continuare la Southwestern High School, iar eu m-am transferat la Hunter Junior High School, frecventat în majoritate de negri.

N-a trebuit mult timp pentru ca noii mei colegi să-și dea seama că eram bun la învățătură. Prinsesem gustul succesului și, chiar dacă nu eram cel mai bun, țineam totuși să mă număr printre primii.

Ajuns în acest punct, m-am văzut confruntat cu o nouă problemă, o problemă de o natură mai aparte, cu care n-avusesem de-a face până atunci. În afara momentelor de capping eram obsedat cum să le demonstrez celorlalți că eram „de-al lor". Nu fusesem niciodată nevoit să demonstrez ceva; mi se păruse întotdeauna normal ca ceilalți să mă respecte pentru notele bune. La Hunter Junior funcționa însă un alt sistem de valori. A fi acceptat implica o serie de condiții: să porți anumite haine, să frecventezi anumite locuri, să joci baschet și, desigur, să stăpânești capping-ul.

Nu-i puteam cere mamei să-mi cumpere hainele menite să mă „înalțe" în ochii celorlalți, și asta nu pentru că aș fi știut cât de greu se câștigă banii – n-aveam de unde știi pe-atunci –, ci pentru că vedeam cum lupta din răsputeri să nu mai depindă de ajutorul social. A reușit această performanță când am trecut în clasa a IX-a. Mai primeam doar cartele alimentare. Ajutorul social și-a avut însă și el rostul lui; fără el, mama nu s-ar fi descurcat și cu noi, și cu cheltuielile casei. În ordinea priorităților, garderoba ei – îngrijită,