Un Doctor strălucit

O fire îndărătnică

– Ai spus o prostie mai mare decât tine!

Vocea lui Jerry acoperea hărmălaia de pe coridor. Am dat din umeri și am zis aparent indiferent:

– Ei, și?

Nu voiam să-mi mai aduc aminte. Răspunsul de la ora de engleză fusese penibil.

– Nu-ți pasă? a adăugat el râzând strident. Știi ceva? A fost cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit anul acesta.

M-am întors și l-am măsurat din creștet până-n tălpi. Era mai mare decât mine și mai solid.

– Ei, lasă, că și tu ai spus destule prostii, am spus ceva mai moale.

– Nu mai spune! Chiar așa?

– Chiar așa. Nu mai ții minte săptămâna trecută când...

Replicile treceau de la unul la altul și, în timp ce vocea mea

rămânea calmă, a lui devenea tot mai nervoasă. În cele din urmă m-am întors să deschid dulapul. Îmi spuneam că, dacă nu-l mai bag în seamă, se potolește și pleacă. Tocmai mă chinuiam să deschid lacătul când Jerry s-a apropiat de mine și m-a îmbrâncit. M-am împiedicat și mi-am ieșit din fire. În momentul acela am uitat că era mai puternic decât mine. Am uitat și de copiii și de profesorii care se îmbulzeau pe coridor și m-am năpustit asupra lui cu lacătul în mână. L-am lovit exact în frunte. A început să țipe împleticindu-se înapoi, cu sângele șiroindu-i pe față. Și-a dus mâna la frunte și, simțind sângele lipicios, a început să strige ca din gură de șarpe.

Cum era de așteptat, directorul m-a chemat la el în birou. Mă liniștisem și am încercat să mă scuz.

– A fost din greșeală. Nu l-aș fi lovit dacă îmi dădeam seama că am lacătul în mână.

Așa și era. Îmi era rușine. Un creștin nu-și pierde cumpătul într-un asemenea hal. Mi-am cerut iertare și de la Jerry și totul s-a terminat cu bine.

Și firea mea? Uitasem. Nu eram eu omul care să dea în cap altuia pentru cine știe ce fleac.

După câteva săptămâni, mama mi-a adus o pereche de pantaloni noi. I-am luat în mână, m-am uitat la ei și am dat din cap:

– Și crezi că eu pun așa ceva pe mine? Nici nu mă gândesc. Nu-mi plac.

– Cum adică nu sunt cum trebuie? mă întrebă ea uimită.

Era foarte obosită și n-avea chef de discuții contradictorii, așa că îmi spuse răspicat:

– Ai nevoie de o pereche de pantaloni noi. Îmbracă-i!

– Nu, am țipat. Nu pun pe mine porcăria asta.

I-am îndoit pe spătarul scaunului din bucătărie.

– Nu pot să-i dau înapoi. I-am luat la preț redus, spuse ea calm.

– Nu mă interesează, am strigat eu. Îi urăsc. Mai bine mor decât să-i îmbrac!

– Am dat mulți bani pe ei, adăugă ea.

– Nu-mi plac!

A făcut un pas înainte și-mi spuse:

– Ascultă, Bennie, în viață nu faci numai ce-ți place. Simțeam un val de căldură în tot corpul.

– Ba o să fac, am țipat. Eu, eu...

Mi-am ridicat mâna dreaptă. Curtis a sărit din spate mi-a prins mâinile trăgându-mă de lângă mama.

Faptul că eram aproape să-mi lovesc mama ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Poate că știam adevărul, dar refuzam să-l recunosc față de mine însumi. Era o boală, o boală care pusese stăpânire pe mine și mă făcea iresponsabil.