Un Doctor strălucit

Micuța Beth

Când Beth Usher a căzut din leagăn, în anul 1985, nimeni  nu i-a luat în serios cucuiul, dar, la scurt timp după aceea, cucuiul cu pricina i-a  declanșat prima criză – cel puțin așa susțineau părinții. Până în acel moment, Beth, în vârstă de șase ani, fusese perfect sănătoasă. Părinții n-au știut până atunci ce însemna un atac. Speriați, au alergat la medici, care i-au sfătuit să nu-și facă probleme pentru că Beth nu arăta ca un copil bolnav.–  Se mai întâmplă uneori să apară astfel de atacuri după lovituri la cap, dar nu trebuie să vă alarmați. Dar atacurile n-au încetat. După o lună a apărut al doilea. Părinții au început să se agite. Medicul de familie  a pus-o sub tratament și i-a liniștit: totul avea să fie în regulă. Peste trei zile a urmat însă o a treia criză. Medicamentele nu aveau nici un efect. În ciuda tratamentului, atacurile se întețeau. Tatăl, Brian Usher, era locțiitorul antrenorului echipei de fotbal a Universității din Conneticut, iar mama, Kathy Usher, se ocupa cu strângerea de fonduri pentru departamentul de atletism în cadrul unui club. Au pornit amândoi în căutare de informații; se consultau cu diferiți specialiști în speranța că vor găsi un antidot pentru atacuri. În ciuda eforturilor lor, crizele apăreau tot mai des. Kathy Usher continua să caute cu încăpățânare. Într-o bibliotecă, a dat peste un articol în care se descriau hemisferectomiile făcute la Hopkins. În aceeași zi a sunat la dr. Freeman:
– Aș vrea să aflu mai multe lucruri despre hemisferectomie, dacă se poate.
După câteva minute, dr. Freeman era la curent cu toatã povestea fetiței. John a fixat data examinării pe 6 iulie. Am examinat-o împreună și am revăzut istoricul bolii. Beth se simțea încă destul de bine. Nu avea decât în jur de zece atacuri pe săptămână. Era o fetiță tare scumpă și plină de viață. Conform obiceiului, le-am spus părinților la ce să se aștepte în cel mai rău caz, convins fiind că, dacă erau bine informați, puteau lua o hotărâre mai înțeleaptă. După ce a ascultat cu atenție, Kathy Usher a dat din cap, spunând:– Cum să-i facem așa ceva lui Beth? Acum parcă-i merge mai bine. Și John și eu am înțeles foarte bine refuzul lor și nu le-am forțat hotărârea – și așa foarte dificilă. Te cutremurai numai la gândul că un copil fără griji și probleme trebuia să suporte o asemenea operație radicală. Beth se simțea perfect sănătoasă, și aceasta făcea ca situația ei sã fie și mai neobișnuită. E mai ușor de luat o hotărâre când copilul e la un pas de moarte. În astfel de momente, părinții spun de obicei:
– Va muri. Dacă nu facem nimic, va muri cu siguranță. Să-i dăm cel puțin o șansă.
Cu Beth era însă altceva.
– Nu e chiar atât de rău. Mai bine renunțăm, hotărâră părinții.
Familia se întoarse în Conneticut cu un amestec de speranță, nehotărâre și teamă. Săptămâna trecea și atacurile lui Beth deveneau tot mai dese. Ajunsese să nu-și mai poată controla o jumãtate a corpului. În octombrie 1986, părinții au adus-o din nou la Hopkins pentru examinări. Era greu de imaginat cât de mult avansase boala în cele trei luni; nu mai înțelegeam ce spunea. Voiam să aflăm, printre altele, dacă centrul vorbirii fusese mutat pe emisfera sănătoasă. I-am narcotizat jumătatea bolnavă, dar, din păcate, narcoza a cuprins  creierul întreg, așa că n-am putut afla dacă după operație va putea vorbi sau nu. După întrevederea din iulie, atât eu, cât și John eram ferm convinși că hemisferectomia era singura șansã pentru Beth.
Văzând că boala evolua, părinții au început să se gândească tot mai serios la operație. Ajunși în această fază, am considerat că era cazul să-i zorim. Unul dintre noi le-a spus chiar:
– Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru Beth.
Săracii părinți nu mai știau ce să facă. Îi înțelegeam; acum o aveau pe Beth cel puțin în viață, deși nu știau pentru cât timp. Dacă operația nu reușea, putea sfârși în comă, paralizie sau chiar moarte.
– Întoarceți-vă acasă și mai gândiți-vă, le-am sugerat. Trebuie să fiți convinși de ce faceți.
– Se apropie Sărbătoarea Recoltei, interveni John. Stați cu ea, luați-o de Crăciun acasă, dar, adăugă el rugător, nu lăsați lucrurile să continue tot așa.
Clasa  lui Beth pregătise o scenetă pentru Crăciun. Rolul însemna foarte mult pentru Beth: făcuse repetiții după repetiții și acum se vedea în sfârșit pe scenă. În mijlocul piesei însă au cuprins-o convulsiile. Era prea mult. În aceeași zi părinții s-au hotărât să accepte operația. În anul 1987, către sfârșitul lunii ianuarie, au adus-o din nou la Hopkins. Simțeam încă tensiunea din vocea lor. Hotărârea era însă luată. Am parcurs împreună cu ei toate etapele operației. Le-am explicat din nou toate riscurile și, privindu-le fețele, mi-am dat seama ce luptă teribilă se dădea în sufletul lor.
–Am fost nevoiți să ne hotărâm, ne-a  spus Brian Usher. Știm că e singura speranță. Prin urmare, am fixat data operației. Beth a fost transportată în cărucior și pregătită pentru operație. Părinții așteptau, sperând și rugându-se. Operația în sine a decurs fără complicații, dar după operație Beth a rămas într-o stare de letargie și n-a mai putut fi trezită. Nu știam ce să mai cred. I-am făcut în aceeași noapte o tomografie computerizată. Filmul arăta că trunchiul cerebral era inflamat, lucru deloc neobișnuit în cazul unor astfel de operații. I-am asigurat pe părinți că totul era în regulă.
– Se va trezi peste câteva zile, când inflamația va ceda. Pe fețele lor citeam însă neîncrederea. Nu-i puteam condamna că luau cuvintele mele drept vorbe goale, de rutină. Dacă m-ar fi cunoscut mai bine, ar fi știut că nu-mi place să ascund adevărul. Credeam sincer că Beth avea să-și revină. Kathy și Brian au început să arunce unul asupra altuia vina de a fi acceptat operația. Ajunseseră la faza presupunerilor de genul: „Dacă nu era...” și-și făceau reproșuri până și din cauza accidentului: „Dacă eram lângă ea...”,  „Dacă nu-i dădeam voie la leagăn”, „Dacă nu eram de acord cu operația... cel puțin o mai aveam lângă noi încă un an sau  doi. Așa, n-o s-o mai vedem niciodată...” Au stat ore în șir lângă pătuțul ei la terapie intensivă, neluându-și ochii de la fața ei, urmărind mișcările pieptului ți țăcănitul regulat al instalației de oxigen.– Beth, draga noastră Beth... Într-un târziu, au plecat, aruncând o ultimă privire tristă spre fetiță. Mă simțeam nenorocit. Nu-mi reproșaseră nimic, nici nu acuzaseră pe nimeni, dar, după ani și ani de experiență, am ajuns să intuiesc emoțiile nerostite. Mă durea teribil pentru Beth și nu puteam face nimic decât să aștept. John îmi împărtășea optimismul. Încercam amândoi să-i încurajăm pe părinți spunându-le: „Își revine! Am mai avut cazuri în care trunchiul cerebral s-a inflamat din cauza traumei. Uneori zac săptămâni întregi și chiar luni în comă, dar își revin.” Ar fi vrut să mă poată crede. Îi vedeam cum se agățau de fiecare cuvânt cu care îi încurajam, dar ceva îmi spunea că nu mă credeau. Deși eram noi înșine convinși de asigurările pe care le dădeam părinților, nici John, nici eu nu puteam ști dacă Beth avea să se trezească sau dacă avea să ne scape printre degete. Nu mai fuseserăm puși într-o astfel de situație până atunci. Nu aveam altă explicație decât că trunchiul cerebral era traumatizat. Situația nu era atât de gravă, încât să nu-și mai poată reveni, dar zilele se scurgeau și Beth rămânea nemișcată.
Au trecut două săptămâni. O examinam în fiecare zi. Îmi venea tot mai greu să dau ochii cu părinții. Mă priveau disperați, neîndrăznind să-și mai facă iluzii. De fiecare dată, trebuia să le spun: „Nici o schimbare, deocamdată”. Credeam în acel „deocamdată”, în ciuda tuturor aparențelor. Întreg personalul era de partea noastră. Asistentele ne încurajau când pe noi, când pe părinți. Când am început să dau semne de îngrijorare, mai mulți medici și asistente s-au grăbit să mă încurajeze spunându-mi că totul avea să se termine cu bine. Contează foarte mult să te simți încurajat. Ceilalți au intuit din tăcerea mea ce mă preocupa. A fost o perioadă grea pentru toți, inclusiv pentru Beth. Încetul cu încetul a început să-și revină, dar coma persista. Am transferat-o într-o secție normală. Soții Usher își petreceau fiecare minut liber lângă Beth. Îi vorbeau tot timpul și îi puneau casete video cu programul ei favorit, „Vecinii domnului Rogers”. Fred Rogers a venit personal s-o vadă când a auzit despre cazul ei; i-a luat mânuța și i-a vorbit, dar... nici o mișcare. Într-o noapte, tatăl stătea întins în salon pe un pat de campanie. Somnul nu i se lipea nicidecum de pleoape. Era ora două noaptea.
–Tati, mă mănâncă nasul.
–Ce?! strigã el.
Dintr-o săritură a fost lângă pat.
–Mă mănâncă nasul.
–Beth vorbește! Vorbește!
Brian Usher fugi pe coridor, uitând că n-avea pe el decât lenjeria. Dar cui îi mai pãsa acum?
–O mănâncă nasul! îi strigă el asistentei.
Toți  s-au năpustit după el în salon. Beth stătea liniștită, cu un surâs pe buze:
–Mă mănâncă. Tare.
Au fost primele cuvinte. Și-a revenit văzând cu ochii.