Un Doctor strălucit

Maranda

– Sunteți singurul spital care ne-a mai dat puțină speranță, spuse Terry Francisco, străduindu-se să-și stăpânească tremurul din voce. Toate spitalele la care am fost până acum ne-au spus că nu se mai poate face nimic pentru fetița noastră. Ajutați-ne! Vă rugăm din suflet!

Ultimii trei ani fuseseră îngrozitori pentru acest cuplu. Pe măsură ce treceau lunile, îngrijorarea se transforma în disperare. Văzându-și copilul la un pas de moarte, doamna Francisco îl sună disperată pe dr. John Freeman la Johns Hopkins.

Am întâlnit-o pentru prima dată pe Maranda în anul 1985. Nici nu-mi închipuiam pe atunci cât de mult avea să-mi influențeze această fetiță, cu păr șaten, cariera mea de medic. Aceasta a însemnat pentru mine prima operație de hemisferectomie. (Procedeul chirurgical cunoscut sub numele de „hemisferectomie" a fost introdus de dr.Walter Dandy, unul dintre primii neurochirurgi ai Spitalului Johns Hopkins, în urmă cu 50 de ani. În neurochirurgie sunt trei nume celebre: Harvey Cushing,Walter Dandy și A. Earl Walker. Unul după altul s-au perindat pe scena spitalului Hopkins începând din anul 1800. Dandy a fost primul care a încercat o hemisferectomie, dar pacientul i-a murit pe masa de operație. Prin anii '30-'40, încercările s-au înmulțit, dar efectele secundare și mortalitatea ridicată a operației au scos-o din categoria metodelor acceptate. A fost reluată prin anii '60 pentru a trata atacurile care însoțeau așa-numita „hemiplegie infantilă". După introducerea electroencefalogramei (EEG), chirurgii mai experimentați au apelat din nou la hemisferectomie. Dereglarea activității electrice a creierului putea fi localizată acum la nivelul unei regiuni bine delimitate a creierului. În ciuda eșecurilor de până atunci, chirurgii sperau într-o reușită. Au urmat cel puțin trei sute de operații, dar mortalitatea și morbiditatea s-au dovedit din nou foarte ridicate. În multe cazuri, pacienții pierdeau tot sângele și mureau pe masa de operație. Alții rămâneau cu hidrocefalie sau cu o mulțime de alte efecte secundare și fie mureau ulterior, fie își pierdeau controlul asupra funcțiilor organismului. Prin anii '40, un medic din Montreal, pe nume Theodore Rasmussen, a descoperit lucruri interesante despre boala de care suferea Maranda. El a ajuns la concluzia că boala afecta o jumătate a creierului, iar efectele se repercutau asupra celeilalte jumătăți a corpului (jumătatea stângă a corpului este controlată în cea mai mare proporție de jumătatea dreaptă a creierului și invers). Nu se știe nici în ziua de astăzi care sunt motivele pentru care inflamația se limitează la o singură jumătate și nu se extinde în tot creierul. Rasmussen, care crezuse mult timp în eficacitatea hemisferectomiei, a continuat să o practice când toți ceilalți au renunțat la ea. Ca posibile cauze ale bolii, specialiștii sugerează traume cerebrale, anomalii congenitale, tumori sau un eventual virus.)

La numai 18 luni, Maranda avusese primul atac generalizat, o convulsie caracteristică epilepsiei. După ce două săptămâni mai târziu s-a declanșat al doilea atac, medicul de familie i-a prescris un tratament antispastic. La patru ani, atacurile apăreau tot mai des, afectând doar partea dreaptă a corpului. Aceste atacuri își aveau originea în emisfera stângă a creierului și afectau jumătatea dreaptă a corpului. Maranda nu era în stare să vorbească mai devreme de două ore după atac. Când am cunoscut-o, avea în jur de o sută de atacuri pe zi, la intervale de trei minute. Nu se putea folosi de jumătatea dreaptă a corpului. Atacurile începeau cu un tremur ușor în colțul drept al gurii, după care toată partea dreaptă a feței se schimonosea; urma un tremur al mâinii drepte și al piciorului și culmina într-o convulsie puternică a întregii jumătăți drepte a corpului.

– Nici nu poate mânca, ne spunea mama.

Din cauza atacurilor, risca să se înece. Fuseseră nevoiți să o alimenteze printr-o sondă nazală.

Maranda nu mai putea nici să vorbească, nici să meargă, nici să mănânce, ca să nu mai vorbim de învățat. Lua tot timpul medicamente. Pentru ca să-l citez pe Don Colburn de la Washington Post, „Maranda trăia în scurtele intervale dintre două atacuri". Numai somnul îi aducea puțină liniște.