Un Doctor strălucit

Agonie și extaz

Era o muncă de pionierat. Un singur lucru ne mai lipsea: succesul. Cazurile de recuperare completă erau atât de rare, încât hemisferectomia nu se înscria pe lista metodelor chirurgicale acceptate.

Eram hotărât să fac tot ce îmi stătea în putință pentru a reuși. Două lucruri îmi erau clare în minte: dacă nu operam, Maranda murea. În ce mă privea, mă pregătisem până în cel mai mic amănunt, iar restul îl încredințasem în mâna lui Dumnezeu. Apelasem la dr. Neville Knuckey, pe care îl cunoscusem în Australia, rugându-l să mă asiste la operație. Era un medic foarte capabil și tocmai venise la Hopkins într-un schimb de experiență.

Am întâmpinat greutăți chiar de la începutul operației, așa că cele cinci ore ajunseră zece. Aveam mereu nevoie de sânge pentru transfuzie. Creierul Marandei era foarte inflamat; sângera de îndată ce-l atingeam. Operația n-a constituit un record doar din punct de vedere al timpului, ci și al gradului de dificultate.

Începutul n-a fost greu deloc: o tăietură minusculă în pielea capului. Chirurgul asistent aspira sângele în timp ce eu cauterizam vasele de sânge. Pentru a ține tăietura deschisă, am fixat-o cu clame de oțel.

În mica sală de operație era liniște și răcoare... Am tăiat mai departe. Tubul aspira din nou sângele, vasele erau cauterizate. Am făcut șase găuri în craniu, fiecare de mărimea unui nasture. Găurile formau un semicerc care pornea din fața urechii stângi, se arcuia pe tâmplă și se termina în spatele urechii. Umpluserăm fiecare gaură cu ceară purificată pentru a amortiza vibrațiile produse de fierăstrăul pneumatic. Cu acest fierăstrău am unit găurile și am ridicat jumătatea dreaptă a craniului, descoperind suprafața creierului.

Creierul era inflamat și neobișnuit de greu, fapt care sporea dificultatea operației. Anestezistul injectă o substanță antiinflamatoare, iar Neville introduse un cateter subțire în interiorul creierului pentru a drena excesul de secreții.

De opt ore tăiam cu o atenție încordată. Instrumentele minuscule se mișcau cu o precizie microscopică între țesut și vase, speriate să nu atingă cumva părțile fragile ale creierului. Arterele mari de la baza creierului sângerau năvalnic, în timp ce eu mă chinuiam să găsesc linia care despărțea țesutul de vase. Nu era deloc ușor să detașezi creierul de arterele prin care pulsa viața în trupușorul acela firav.

Maranda a pierdut mai bine de cinci litri de sânge în timpul operației, ceea ce înseamnă că a primit prin transfuzii un volum de sânge dublu față de cel normal.

În tot acest timp, asistentele îi țineau la curent pe părinți cu mersul operației. Îi vedeam parcă așteptând și întrebându-se îngrijorați de ce dura atât. Gândurile mi s-au îndreptat către Dumnezeu și I-am mulțumit pentru înțelepciune și pentru favoarea pe care mi-o făcea călăuzindu-mi mâinile.

Într-un târziu, am terminat. Craniul a fost pus la loc și fixat cu suturi solide. În sfârșit, puteam să ne relaxăm. După ce asistenta mi-a luat și ultimul instrument din mână, mi-am permis luxul de a-mi mișca umerii și a-mi roti capul. Știam cu toții că îndepărtarea emisferei reușise. Atinsesem imposibilul. „Dar ce va urma?", m-am întrebat. Nu știam dacă pusesem capăt atacurilor. Nu știam dacă Maranda va mai putea merge și vorbi. Nu ne rămânea decât să așteptăm. M-am retras un pas înapoi împreună cu Neville, în timp ce asistentele îndepărtau câmpul operator steril și anestezistul scotea cablurile din monitorul pe care erau afișate funcțiile vitale ale Marandei. A fost îndepărtată și masca de oxigen și Maranda a început să respire singură.

O priveam atent, încercând să surprind o mișcare. Nu se întâmpla însă nimic. Se mișcase puțin în sala de operație, dar nu a răspuns când asistenta i-a strigat numele. Ochii i-au rămas închiși. „E prea devreme", mă gândeam, aruncându-i o privire lui Neville. „Se trezește ea." N-aveam însă nici o asigurare.