Mi s-au inmuiat picioarele, auzindu-i vocea atat de aproape de mine si simtindu-i respiratia fierbinte pe pielea mea. Si-a dus mana dreapta pe obrazul meu, facand cateva cercuri cu degetul aratator, provocandu-mi mici fiori in locul atins de el. Am inchis ochii, incercand sa imi alung acest sentiment de placere creat de atingerea lui. Ma simteam ca un jeleu sub el, iar sentimentul de neputinta si-a facut aparitia in mine.
Esti atat de slaba in fata lui! mi-a spus constiinta. Trebuie sa iti iei inima in dinti si sa scapi de langa el! Dar e atat de bine... Nici sa nu te gandesti! Pleaca mancand pamantul!... Asta vrea el, sa te prefaca intr-o budinca, ce ii va sta la picioare mereu... Nu vreau... i-am raspuns ca un copil rasfatat. Termina si pleaca cat mai ai sansa. Constiinta mea a oftat, apoi a spus. Ok, fie cum vrei tu, dar mai apoi sa nu te plangi... Ok... i-am raspuns fara sa ezit.
Am incercat sa deschid ochii, dar s-au inchis la loc cand am simtit buzele moi si pline ale lui Adam pe fruntea mea.
Am putut sa-mi recapat respiratia abia dupa ce am simtit ca Adam s-a indepartat usor de mine. Ce naiba a fost asta? am gandit, incercand sa imi dau seama.
Am facut cea mai mare greseala din viata mea... am gandit. M-am uitat neputincioasa spre Adam, care ma privea triumfator, stand la o distanta de doar jumatate de metru de mine.
- Nu am spus niciodata ca esti o marioneta. mi-a zis, zambind victorios. Si sa nu iti treaca asta prin capsorul acela al tau dragut... a continuat ironic, aratand cu degetul spre capul meu.
- Dar te comporti de parca as fi una... i-am raspuns, cu o voce mult mai mica decat intentionam.
Vroiam sa tip la el, sa ii spun tot ce am pe suflet, dar nu puteam... Orice faceam, vocea mea refuza sa ma asculte.
- Nu este adevarat, Lunna...
- Nu pot sa cred. Acum ma faci si mincinoasa... am zis la fel de incet, strangandu-mi mainile la piept.
Si-a dus ochii peste cap.
- Esti atat de... a inceput el, dar s-a oprit lasand propozitia neterminata.
- Cum? Cum sunt? l-am intrebat, luand pozitie.
A tras adanc aer in piept dupa care mi-a spus simplu.
- Imposibila... mi-a raspuns intr-un oftat.
- Nu sunt imposibila! i-am spus artagoasa.
Nu mi-a raspuns. Doar a ras ironic si s-a indepartat de mine, ducandu-si, iarasi, ochii peste cap.
Cauta ceva... am gandit, vazandu-l cum urmareste cu privirea sa orice coltisor din camera. Ce anume? Vrea sa imi faca ceva?.... Mi-e frica sa ma gandesc la un raspuns afirmativ...
Eu si gura mea mare... Ar fi trebuit sa imi tin limba dupa dinti si sa nu ii dau un motiv sa imi faca ceva... Ce cauta?!... Innebunesc...
Si ce naiba mi-a facut cu cateva minute in urma incat mi-am pierdut mintile? M-am topit ca o inghetata in fata lui... Nici nu imi dau seama ce tocmai s-a intamplat... Stiu doar ca i-am spus sa imi dea un motiv ca sa am incredere in el, iar dupa - totul e in ceata... De parca as fi fost inconstienta - ceea ce este imposibil - pentru ca simteam totul, dar nu intelegeam nimic.
A iesit din camera, iar eu l-am urmarit cu privirea. Unde se duce? Am pasit cu atentie inspre directia in care s-a dus el. Stiu ca nu e bine ce fac, dar trebuie sa aflu ce cauta...
