See through her eyes - FINALIZATĂ

Capitolul doi

       Potrivit unei legende din Grecia antică , Orchis era un tânăr pasional, fiu al unei nimfe, de la care moștenise frumusețea, și al unui satir, care îi transmisese un puternic impuls sexual. În timpul unei sărbători dedicate lui Bacchus, Orchis a comis sacrilegiul de a încerca să​ violeze o preoteasă. Drept pedeapsă, zeii l-au condamnat să fie sfâșiat de animalele sălbatice, iar trupul său a fost transformat într-o plantă micuță și gingașă, orhideea. Aceasta este adesea asociată cu pasiunea și senzualitatea, fapt ce pe Sarah o surprinde într-un mod plăcut, orhideea fiind ca și un membru special al familiei Forbes.

       La o zi de la împlinirea celor șaptesprezece ani, Sarah este totuși nostalgică. Nu se poate răzgândi din a mai frecventa centrul celor cu dizabilități deși recunoaște că s-a plictisit de el mai mereu. Întotdeauna se vorbește despre defectul lor, acei oameni parcă vrând să le amintească, indirect sau nu, ceea ce sunt. În acel centru doar o persoană o mai încălzește prin simpla sa prezență. William este un tânăr adolescent în vârstă de nouăsprezece ani ce a fost diagnosticat cu cataractă încă de la câteva luni. Acesta a fost singura persoană cu care Sarah a putut să se împrietenească. Nevăzătorii sunt de treabă, dar unii rămân aceiași oameni cum au fost la început, când încă vedeau, asta scăzând din încrederea celui care își caută un amic asemenea lui, precum Sarah.

        Și astăzi soarele străpunge Springwood-ul în cel mai plăcut și satisfăcător mod, prin simplele sale raze fierbinți și pătrunzătoare. Acest lucru, poate, a determinat-o și pe Sarah să meargă într-un sfârșit la centru. Centrul Springwood este o clădire înaltă și pietruită, poate cea mai înaltă din oraș, cu ferestrele așezate simetric în fața unei intrări ce afișează încă de la început câteva trepte ce le fac zile grele nevăzătorilor. Acele trepte, după spusele lui William, sunt perfect așezate la intrare cu scopul de a veni în fiecare zi și însoțitorul nevăzătorului, părintele. Astfel, cei de la centru, pot afla cu adevărat dacă nu cumva defectul lor este fals. Anul trecut, grăsuța Maia a mințit în legătură cu acest defect al vederii și numai pentru a avea parte de artă, deoarece în familia ei să fi artist era echivalent cu a fi șomer. Își făcuse chiar și prieteni acolo, dar mereu se simțea în plus, nu se putea bucura destul pentru că știa că mințea. Până într-un moment, când aceasta uitase să se poarte ca un nevăzător. Cei de la centru au fost mâhniți și astfel au apărut și treptele de la intrare.

         În acea dimineață de iunie însorită, Sarah era dusă la centru de către fratele său, Jake, cu mașina familiei. De data aceasta aveau una destul de deschisă la culoare, pentru că cenușiul le aducea aminte de acel accident nefericit întâmplat în urmă cu șapte ani la ieșirea din oraș. Jake este cu patru ani mai mare decât Sarah și cu unul singur față de Mika. Este în al doilea an la facultatea de medicină din oraș, fiind și singurul dintre frați care este total opus artei. Când erau mici, aceștia se jucau diferite jocuri ce uneori implica arta. Jake pierdea mereu și din această​cauză el a mers pe drumul medicinei. Nu voia să fie fiul unic al familiei, dar nici să facă ceea ce nu îi place și desigur, ceva la care nu se pricepe. Jake a cochetat încă din școala generală cu biologia umană. Îi plăcea și era curios de tot ceea ce are o persoană în interior. Fiecare fibră a corpului, fiecare mușchi, fiecare os, totul era un mister nedeslușit al lui Jake. Asta și faptul că vrea să ajute persoane aflate în momente grele ale vieții. Acesta recunoaște cu fruntea sus că va avea să plângă la fiecare pacient pierdut, fie din neatenție, fie din propriul curs al vieții.

         Ajunseră în fața centrului, unde Jake a coborât primul din mașină, iar apoi a ajutat-o pe sora sa să iasă cu grijă pe ușa pasagerului. O conduse zâmbitor până în fața ușii unde era d-nul Gasper și îi făcu cu ochiul întorcându-se grăbit spre mașină. Trebuia să îl ducă pe tatăl său la o casă din vestul Springwood-ului în doar cinsprezece minute, iar drumul spre acea locuință făcea mai mult de douăzeci de minute, cu siguranță, casa și centrul aflându-se undeva în sud.

         D-nul Gasper o conduse pe Sarah până în sala unde avea să stea aproximativ trei ore, timp în care recunoaște că se va plictisi ca de obicei. O ajută să se așeze pe scaunul său din stânga unei fete, Clara cea cu prăjiturelele și în dreapta lui William.

— Te voi lăsa acum, îi spuse d-nul Gasper lui Sarah, grăbindu-se în întâmpinarea altui nevăzător.

    Ea dădu afirmativ din cap și se întoarse spre William, care speră ea, are mai multă energie.

— Hei, tu! îi zâmbi ea căutând-i umărul pentru a-l lovi prietenește. Deși avea șaptesprezece ani, puterea lui Sarah de a lovi era echivalentă cu greutatea unei orhidee. Ai spus săptămâna trecută că îmi vei aduce un cadou. Deși ar fi evident să spun că nu îl văd, totuși nu îl văd.

     Ea râse la afirmația sa arătându-i lui William că glumea cu ceea ce spusese mai devreme. Acesta zâmbi deranjat pentru că la naiba! Acum își amintise de aniversarea lui Sarah și lucrul cel mai jenant era că nu îi dăruise nimic. Nici măcar un desen sau o orhidee.

— Hei. Glumeam. Nu trebuie să te simți urât. E normal să uiți lucruri. Mai ales zile încercuite din calendar. Eu am uitat-o odată pe a Mikei. A fost supărată pe mine o zi întreagă până ce i-am luat o înghețată din economiile mele, zâmbi Sarah procesând mai bine această amintire frumoasă petrecută cu mult timp în urmă.

— Nu, așa este, spuse ceva în sfârșit William după un timp de tăcere și ascultat pălăvrăgelile lui Sarah care câteodată par să nu se mai termine. O să mă revanșez eu, fii sigură. Ți-ar plăcea să mergi la o petrecere cu mine? continuă William după un oftat silențios.

— O petrecere? tresări Sarah surprinsă mai că s-ar fi lovit de șevaletul aflat în fața ei.

—  O petrecere. Și dacă te îngrijorează faptul că nu ne vor lăsa să intrăm, ar fii bine să nu-ți faci probleme. Cunosc pe cel a cărui este petrecerea și el mi-a spus să-mi aduc prietenii, așa că eu te-am invitat pe tine.

— Nu știu ce să zic... Adică ultima petrecere la care am fost a fost cea a Ciarei.

— Și asta nu e de bine?

— A fost acum 5 ani, oftă Sarah făcându-se mai comodă pe scaunul din lemn cioplit.

— O poți lua și pe ea adică nu m-ar deranja mai mulți invitați, acceptă William faptul că Ciara va veni împreună cu Sarah.

— Mă voi gândi, dar asta nu înseamnă că accept, spuse Sarah știind faptul că până la urmă va merge dacă va afla și Ciara.

— Bine, zâmbi el întorcându-se spre d-nul Swan care se așezase în mijlocul scaunelor aflate într-un semicerc. Fiecare avea câte un șevalet și o pânză în fața scaunului, lângă care se afla și o măsuță pe care erau aflate creioanele ce le trebuiau artiștilor, așa cum îi alintă d-nul Swan, pentru a desena un chip familiarizat lor.

      În acea zi ei doar au pierdut vremea, așa cum afirmă Sarah, deoarece chipul desenat la centru a fost doar o simulare pentru cel care trebuia să îl prezinte săptămâna viitoare la următoarea întâlnire.

      Acum Sarah trebuia să o anunțe pe prietena sa, Ciara, în legătură cu petrecerea din seara aceea. Știa că va accepta așa că îi ceruse ajutorul Mikei în legătură cu hainele pe care le va purta, așa cum o face încă de acum șapte ani. Îi zâmbea gândul că se va distra după mult timp în acompanierea unor persoane noi care nu știu nimic despre viața ei.