See through her eyes - FINALIZATĂ

Capitolul paisprezece

    Încă o săptămână, iar relația falsă a celor doi prieteni fu distrusă în urma unei mincinoase despărțiri. Sarah răsufla în sfârșit ușurată, dar William nu se simțea asemenea încât el luase această relație ca fiind cea pe care el o asteptase încă de când se cunoscuseră şi deveniseră apropiați. Intr-o zi, când soarele mişuna încă odată pe cerul senin şi azuriu al Springwood-ului, Sarah merse la centru. În acea zi, după spusele d-nului Swan, micii artişti ce frecventează centrul în ciuda defectului lor, urmau să aibă o mică excursie la muzeul din orașul vecin, acolo unde vor putea avea parte de exponate incredibile, de sculpturi în miniatură special pregătite pentru oamenii cu acest defect al vederii, asta întâmplându-se cu ocazia unui proiect în care este inclus si Muzeul Central de Arte Plastice din LittleFord. Prezentarea este formată din exponate dedicate oamenilor cu dizabilități, tangibile, cataloage, hărţi în limbaj Braille, covoare tactile, lize electrice, ghiduri audio şi interpreţi mimicogestuali.

   Avea să fie un drum lung deşi LittleFord-ul era la o aruncătură de băț. Sarah se aşezase pe o băncuță de pe aleea centrului, acolo unde adoră de obicei să stea. Este perfect asezată între două sălcii plângătoare, astfel, fiind în permanență umbră deasupra băncii, dar razele puternice şi străpungatoare ale soarelui reuşesc de fiecare dată să ajungă pe micuța băncuță lăcuită. Gândul că starea sa nu se îmbunătățise deloc în toată perioada de când Jai plecase, o întrista groaznic. Căpătase o bipolaritate aparte în cele câteva luni. Nu îşi mai ştia starea naturală, încât într-un moment izbucnea fără să vrea în lacrimi, iar câteva secunde apoi râdea în hohote pe un subiect neștiut.

  Ca de fiecare dată, lui Sarah îi plăcea să inspire aerul curat produs de acea lume proaspătă şi verzuie ce împrejmuia întreaga grădină a centrului. Pe lângă cele câteva băncuțe alăturalnice, grădina era plină şi de sute de flori superbe care împrăștiau în fiecare dimineață parfumul lor dumnezeiesc ce te duce parcă într-o cu totul si cu totul altă lume necunoscută.

   Lângă ea se aşeză tăcut zâmbitorul William. Privea orizontul incitant si din când în când trăgea cu codul ochiului si la expresia plictisită şi nostalgică a lui Sarah. Râse fără un motiv deodată, ceea ce o făcu pe Sarah să se întoarcă postând şi una dintre sprâncenele sale pe frunte.

― De câte ori vei mai face asta? spuse ea cu un ton calm dar totuşi enervant de mustrător. Îsi duse una dintre şuvițele sale aurii precum razele soarelui din orice zi cotidiană a Springwood-ului după ureche şi se întoarse în lateral față de William punându-şi mâinile în sân şi oftând mânioasă.

   William, în ciuda expresiei actoricești a lui Sarah, zâmbi parcă cerându-şi scuze printr-o mică ridicare a pomeților săi roşiatici si ieşiți în relief. Se întoarse cu tot corpul spre ea şi râse încă odată înfundat.

― Ce? întrebă el continuând să zâmbească ştrengăreşte pe sub minuscula sa mustăcioară proaspăt rasă.

― Să îmi acorzi atât de multă atenție. Sau încrederea asta oarbă în mine. Eşti conştient de faptul că nu sunt fată de preot sau ceva, nu?

   William râse scurt şi trecându-şi mâna prin părul său mătăsos de o culoare precum caramelul din cea mai dulce înghețată pe care ai putea să o mănânci într-o zi toridă de vară, continuă serios:

― Ştiu asta. Încrederea este lucrul cel  important într-o relație, fie una şi de amiciție. Câteodată şi eu sunt nostalgic gândindu-mă şi întrebându-mă: "Oare ceea ce fac este bine?" Iar răspunsul meu de fiecare dată este: "Da! Esti uman, William. Crede, iar viața va fi mult mai distractivă."

― Bine, dar dacă persoana aceea nu este demnă de încrederea ta? Pentru că viața nu este deloc roz şi senină precum credem toți. Este gri şi plină de nimicuri care ne fac să avem o multitudine de temperamente şi gândiri întunecate şi misterioase.

― Sunt sigur că pot trece dincolo de masca persoanei din fața mea.

― Niciodată nu eşti sigur în totalitate asupra unui lucru, oftă ea plecându-şi capul.

― Aşa cum ai făcut tu cu Jai? nu ezită William să deschidă durerosul subiect.

  Sarah râse scurt şi răspunse:

― Nu. Am făcut aidoma ție. Am crezut orbitor crezând că totul va avea un deznodământ frumos. Iar apoi mi-am dat seama de acest lucru. Încrederea este importantă dar puterea sa trebuie măsurată.

― Ce crezi despre viitor?

― Viitor? Nu ştiu. Încerc să îmi imaginez dar ceva îmi blochează firul narativ.

― Este cumva şaten, iar numele lui începe cu "J" oare?

― Ce încerci cu adevărat să faci?

― Să îți deschid ochii, la naiba! Eşti îndrăgostită nebunește de băiatul ăsta.

― Dragostea va închide rănile?

― Poate că rănile alea nu s-au gândit să se închidă pentru că e ceva încă acolo care le dă forță, putere de a trăi. De ce nu te-ai gândit la vindecare? De ce continui să suferi, iar mintea ta nu a procesat încă un plan? Sau măcar Ciara să conceapă unul. Asta mă neliniștește cel mai mult.

  Sarah dădu din umeri scurt şi îsi îndreptă capul spre William. Razele soarelui pătrunseră mai mult printre ramurile brune şi încărcate ale sălciilor în acel moment de parcă ceea ce spusese William le deschise poarta pentru a reuşi să intre.

― La ce te gândeşti? întrebă Sarah încet cu un ton profund de curiozitate în voce.

― Unde spuneai că s-a mutat familia lui Jai?

― De fapt nu este o familie numeroasă. Are o soră şi o mamă. Iar despre loc... Nu ştiu nimic.

― Nu contează. Ai numărul uneia dintre ele?

― Nu... Crezi că nu m-am gândit la lucrul ăsta? icni Sarah deranjată. Avusese o mică speranță din nou, iar acum pierise şi aceasta lăsând în loc doar neputință. O enervantă neputință ce îi rănea încă odată orgoliul.

― William, Sarah! strigă d-nul Larry, şoferul autobuzului cu care aveau să meargă în ziua aceea la muzeul din orașul vecin. "Prichindelul", aşa cum i se spunea în liceu, este un om înaintat în vârstă dar singurul care nu pune accentul pe cele două numere din acel centru. Îi place să i se facă farse, iubește natura şi călătoriile, este un om impecabil de altruist şi îngrijit, ceea ce nu îi prea place d-nului Swan deoarece acesta a fost încă din adolescență invidios pe altruismul său nedoborâtor.

― Autobuzul va pleca în câteva minute. Trebuie să veniți dacă vreți să ajungeți la Muzeul Central de Arte Plastice din LittleFord astăzi.

― Venim imediat, d-nule Larry, răspunse William. Sun-o pe Ciara, continuă întorcându-şi capul spre Sarah. Ea avea maşină, nu?

― Da, de ce întrebi?

― Sun-o. Şi spune-i că vreau să îi vorbesc.

― Cum spui tu... Alo? Ciara? Bună. William vrea să vorbească cu tine. De unde să stiu eu? Ți-l dau. Te pup, draga mea.

― Ciara? Hei. Aş vrea să îmi faci un serviciu.

― Un serviciu? Ce vrei, micuțule?

― Uite ce trebuie să faci, spuse William gesticulând în timp ce se ridică şi plecă agale pe alee.

  Sarah îsi întoarse capul odată cu auzul pasilor săi mărunți şi zgomotoşi. Îsi uni sprâncenele printr-o arcuire gândindu-se la o posibilă reuşită de a ghici ceea ce îi trece prin minte în acel moment lui William. Dar în van fuse pentru că nu avuse timp nici să se gândească. William se întoarse zâmbitor mai repede decât putea ajunge ea la o idee măcar în legătură cu acel mister.

― Ce îți trece prin cap, d-nule Nichols?

― Cred că îți pierzi timpul gândindu-te la lucruri neimportante. Acum, hai! zise William luând-o de umeri şi ridicând-o. D-nul Larry cred că este nervos, zâmbi el în colțul gurii.

Autor POV
Hristos a înviat! Paşte fericit, dragi cititori!