See through her eyes - FINALIZATĂ

Capitolul cincisprezece

       Există în LittleFord unele străzi cinstite, şi străzi ucigașe, şi străzi bătrâne, mai bătrâne decât o femeie văduvă. Sunt alte străzi precum Raindrop care veșnic sunt curate, străzi veșnic murdare ca Sona, străzi muncitoare, josnice în care nu ai vrea să locuiești si străzi minunate în care ți-ai găsi fericit domiciliul. LittleFord-ul este o imensă grădină ce adăpostește sub aripile sale negre un numeros lanț de diverse temperamente, principii şi expresii. La fiecare aruncătură de băț descoperi o altă față tristă ce îşi plânge soarta în ciuda mansardei în care locuiește sau în ciuda geamantanului de oportunități pe care le oferă viața. La fel cum putem găsi persoane nostalgice, suferinde, la fel de bine putem găsi şi o duzină de expresii zâmbitoate, pline de viață. Ah, ce viață pururi activă trăiește LittleFord-ul! Pe nesimțite, încheieturile trosnesc, mișcarea începe, strada vorbeşte. Odată cu sunetul asurzitor şi feroce al micului clopot din piața centrală, acolo unde îsi etalează mai mulți gospodari marfa; ce desemnează ora prânzului, numeroase rânduri de oameni, fie ei posomorâți sau energici, săraci sau bogați precum şi darnici sau avari, precum niste soldați, şi încep a mişuna fiecare parte, început şi capăt al orașului, încât dacă cineva ar vizita LittleFord-ul undeva pe la ora două dupa-amiaza ar crede că ținutul este în plină sărbătoare. Însă atunci când este sărbătoare este cu totul si cu totul altă poveste. Toți localnicii, după ordinele primarului palid şi mustăcios, nu au voie să umble pe străzi mai mult de ora şaisprezece. Acesta spune că nu este nevoie ca ei să le arate truda toată celorlalți, încât fiecare şi-o va lăuda ziua precedentă, atunci când sărbătoare va fii sfârşită. Este ca un mic respect al primarului şi consiliului local față de sfânta sărbătoare. Cu siguranță acest lucru îl ştiau si marii şefi de la Centru încât în acea zi aveau să sa întoarcă până la ora şaisprezece înapoi în Springwood. Şi nu este vorba de d-nul Swan, de Gasper nici nu este cazul să vorbim. Aceşti doi indivizi sunt însuşi niste marionete pe sforile mânuite de marii proprietari. Cuvântul lor nu poartă nici greutatea unei pene de porumbel în fața şefilor deşi sunt niște angajați excelenți şi sunt acolo parcă de o eternitate încât Centrul le-a devenit poate, singura lor casă.

        Sarah stătea ghemuită pe unul din scaunele confortabile şi şifonate de lângă fereastră ale autobuzului cu destinația LittleFord. Postura sa era perfect de dreaptă în realitate, însă forma ciudată şi oribilă a scaunului dintr-un material dur o făcea să arate precum gâtul unei frumoase şi imaculate lebede. Era îmbrăcată cu o cămaşă în carouri roşii, o salopetă albastră din denim, în picioare avea teneşii săi preferați de culoarea norilor pufoşi dintr-o zi senină şi obişnuită în Springwood, părul îl strânsese în două cocuri mici, de culoarea Soarelui, apropiate însă de cărarea sa perfect dreaptă şi pe mijloc, iar la ochi, la îndemnul Ciarei, îşi aşezase o pereche de ochelari de soare verzui în care se putea reflecta străzile vechi parcă scoase dintr-o poveste, din noul oraş. Lângă ea se aşeză drăguțul şi aranjatul William. Purta o cămaşă albă, blugii săi închişi la culoare de duminică, iar în picioare pantofii italieneşti primiți anul trecut din economiile bunicii Linda. Scoase din rucsacul vişiniu o pungă din carton pe care o întinse fluturatic în aer spre Sarah şi spuse:

― Vrei?

     Sarah îşi întoarse plictisită capul şi ridică o sprânceană. Inspiră încă odată şi zise arțăgoasă:

― Îmi dai sau?

     William zâmbi tâmp şi scoase delicat o brioşă cu ciocolată din pungă pe care i-o aşeză în palmă.

― O brioşă? întrebă ea pipăind.

― Îhî, afirmă William.

Muşcând dintr-una, acesta continuă: