Nebun de sincer

Tu...

         Urlu...

        Toată fiinţa mea urlă după tine,

        Mă doare lipsa ta.

        Sufăr şi ţip continuu,

        Un ţipăt surd şi ascuţit pe care îl pot auzi doar eu.

        E atât de dureros,

        Oasele mele se sparg în aşchii mici şi subţiri,

        Îmi înţeapă carnea şi provoacă răni,

        Milioane de răni.

        Pătrund în muşchi şi împiedică orice mişcare.

        Mă fac să devin imobilă,

        Îmi fac corpul să devină ţeapăn,

        Dar simt durerea şi mirosul sângelui din rănile mele...

        Un miros puternic

        Dulce, ciudat de dulce.

        E dulceaţa pe care ai lăsat-o când mi-ai pătruns în corp,

        Când ai devenit parte din mine.

        Acum mirosul tău pluteşte în aerul din cameră.

        Te inspir şi te simt cum îmi râzi în plămâni.

        Mi-e frică să nu ieşi odată cu procesul următor,

        Mi-e frică că te voi expira şi vei dispărea.

        Te am,

        Eşti în mine,

        Dar parcă eşti tot străin de compoziţia mea.

        Un pas greşit a dus la reacţii adverse,

        Erori calculate, greşeli intenţionate.

        Eşti departe...

        Gândul ăsta mă înebuneşte,

        Mă ucide.

        E mai rău

        E din ce în ce mai rău

        Ce pot face să scap de dorinţa de tine?

        Să pot să mă scald în prezenţa ta,

        Să fiu completă,

        Să te simt, să fii tu cu iz de cafea,

        Să mă otrăvesc cu amar şi să domolesc cu dulce.

        O Doamne, cât doare...

         Am handicapul dorului de tine.

         Nu vreau tratament,

         Refuz medicamentaţia.

         Îmi place cum esenţa ta îmi macină trupul.

         Ador asta,

         E cel mai bun lucru pentru mine acum,

         Nu mai contează durerea,

         A devenit inestimabilă, dar minusculă în faţa plăcerii,

         Acea plăcere pură de a te avea alături.

         Cu ultime puteri,

         Cu ultime încercări,

         Schiţez un zâmbet

         Şi răsuflu un ,,Te iubesc !"