Nebun de sincer

Acea zi

Viața mea a început atât de firesc și curgea atât de blând, primăvară după primăvară. Eram plin de ea, o simțeam vie și curată, trăiam, pe acea vreme trăiam cu adevărat.
Acum...e diferit, simt că sunt secat. Viața mă seacă de viață. Mă agăț de bucurii și încerc să nu cad definitiv în uitarea a ceea ce am fost eu. Întâi a fost durerea mea, acele momente în care nu știam ce e cu mine, ignorate poate pentru un timp. Am fost eu până când am aflat că am cancer.
Atunci totul a luat-o ranza, existența mi se prăbușea treptat și parcă nu voiam să cred că e real. Realitatea brusc nu mai avea niciun sens pentru conștiința mea.
Din acea zi nu am mai fost eu, m-am abandonat undeva prin infinit. Fiecare zi în care mă jucam de-a viața fericită de față cu lumea, fiecare seară cu tratament, fiecare clipă în care mă aștept să vină acel the end al poveștii băiatului cu ochi căprui și suflet mare.
Vreau liniște, atât cer, să opresc timpul în loc pentru ceilalți și eu să mă pot vindeca în liniștea mea. Când am să îl pornesc iar, va fi bine totul și nimeni nu va mai suferi.
Toți sunt aici, dar nimeni nu e defapt cu mine. Sunt înconjurat de milioane de ,,va fi bine", dar sunt singur în ,,habar nu ai ce frumos minți".
Sunt eu și lupta mea...

Pentru un prieten drag...