Nebun de sincer

Pe colțul unei seri...

Cât de liniștită-i seara stând pe colț de lună când auzi cum liliecii zboară de pe stea pe stea. Cât de dulce nu e îngânarea nopții când din codru cântă o cucuvea. Mândru sus luceafărul adie raze printre nori. Greierii devin și ei astăzi simpli călători. Vântul suflă când domol când mai voios ca și când și el se avanta în al momentului emoții. Vii, de parcă strigă ,, uite, luna trasă în fir de aur, lilieci bătuți în smoală, cântecul surd de balauri, toate, toate, toate sunt în mâna ta copile puse din sânul mamei mele". Morții îsi caută morminte, pașilor le auzi ecoul, pe când mândru el copacul grav le macină tempoul. Se deschide un geam.,, străinul" se ascunse în piepturi vorba.,, străinul nu cunoaște nici condei de firicel de râu , nici povață de brotac, nici surâs de greier, nici zburat de liliac. Nu cunoaște el amarul lunii zbuciumat, cum nu știe nici hotarul de copite ieri săpat." Iar luceafărul se ascunse, în frunze pitulit, ca să vadă a mia oară glasul păsării adormit. Luna scânteie alocuri, zarea închide ochii încet, vuietul de noapte urlă, tot mai clar, tot mai încet. Dintr-un colț de geam privesc temător două făclii aproape stinse de invidie, privindu-și lumina palidă în oglinda sticlei. Ușa, oarbă pentru toată lumea, doar ea știe câte inimi frânte a cunoscut, câte bucurii, câtă viața și câtă moarte. Așa cum orbul știe cel mai bine lacrima și bucuria în mijlocul întunericului. Afara lumea strălucea în sunete, iar după oglinda străvezie liniștea stingea suflete.