Am zâmbit stângaci când m-am privit în oglindă şi mi-am şters faţa de prosopul curat. „Inspiră, expiră. Eşti creativă. Dacă nu tu te pricepi să minţi, atunci cine?", m-am gândit şi am ieşit din toaletă, stingând lumina. Mi-era teamă că urma să-mi tremure vocea, să mă joc cu şuviţe de păr sau să mă fâţâi pe scaun, ceea ce m-ar fi dat de gol. Ştiuse de la bun început că voiam să ies afară, o ştia şi acum, toate aceste idei arătau ca o săgeată fosforescentă spre vinovatul adevărat: eu. Dacă nu aş fi părăsit casa pentru două minute, dacă l-aş fi ascultat, dacă.. Ce rost are? Stricasem totul şi acum aveam să plătesc, aşa că mi-am arcuit spatele şi am rămas în prag, privind spre bărbatul aşezat comod pe pat. Aproape că mă făcea să cred că era calm, că n-o să mă lovească de data asta. Dar o să o facă, îl cunoşteam prea bine.
-Ştiu. Vrei un răspuns? Ei bine.. calculam în minte opţiunile de care dispuneam, pentru că-l vedeam analizându-mă atent ca un vultur, aşteptându-mi prima greşeală, primul semn de „Ha, am fost afară, acel spion sigur a anunţat o întreagă bază între timp. M-a văzut, ştie că suntem aici împreună. Dar ce contează? Totul e perfect, nu?". Însă mi-am înălţat privirea şi m-am auzit spunând superior: Nu te priveşte ceea ce fac. Tot timpul am fost în casă pentru că nu am nevoie de probleme, să şti. Încă câteva săptămâni şi o să scapi de orice bănuială în privinţa greşelilor pe care aş putea să le fac pentru că o să intrăm în anonimat unul pentru celălalt.
„Şi totuşi, nu ai avut curajul să-i spui că ai fost afară. Eşti aceeaşi fricoasă Sakura!", mi-am auzit eu-l interior murmurând revoltat şi m-am blestemat că-mi permisesem să gândesc aşa de departe, să mă las descurajată de propria mea conştiinţă, care era legată de mine psihic. S-a ridicat, ajungând în dreptul meu în doar câteva secunde. L-am privit temătoare, simţindu-i respiraţia rece lovindu-se de obrazul meu. Mi-am închis ochii, simţind cum mă împinge uşor în perete. A murmurat ceva însă nu eram suficient de atentă încât să înţeleg. Şi-a lipit buzele de ale mele într-un gest sălbatic, muşcându-mi limba. Am gemut înfundat, simţind cum mă ridică în braţe şi încolăcindu-mi forţat picioarele în jurul abdomenului său. Şi-a coborât buzele mai jos, ascunzându-le în decolteul meu. Am gemut din nou, încercând să scap din braţele lui dar mă ţinea mult prea strâns, şi am decis că nu trebuie să-mi consum energia degeaba. I-am simţit zâmbetul pe pielea mea şi m-a lăsat înapoi jos, aruncându-mă în pat atât de repede încât tresărisem la atingerea pernelor de pielea mea. Şi-a dat bluza jos înainte de a veni lângă mine, rămânând câteva minute să mă analizeze atent. L-am privit cu o sprânceană ridicată.
-Nu înţeleg de ce eşti aşa de interesat, i-am spus, iar el s-a aşezat lângă mine, şoptindu-mi la ureche:
-Interesat? Vorbim de tine. Sunt fascinat!
M-am încruntat, lăsându-l să-mi deschidă nasturii bluzei. Mi-am muşcat limba când i-am simţit degetele plimbându-se periculos de aproape de sânii mei, înainte de a geme din nou şi de a-i da satisfacţia pe care ştiam că o căuta. Nu ştiam de ce voiam mai mult, voiam să mă sărute. Nu-mi mai auzeam conştiinţa urlându-mi să îl opresc, ci stătea tăcută, lăsându-mă să mă simt complet cufundată în ghiarele prădătorului. Nu putea fi vorba de atracţie. Eu-nu-mă-simt-atrasă-de-el. Mai ales de el! După tot ce s-a întâmplat, ar fi o mare prostie să cedez în faţa unei poveşti fără speranţă. Şi atunci.. De ce m-am aplecat spre el, sărutându-i fruntea, nasul, buzele, pieptul? De ce dădeam curs acestui moment, desfăcându-i fermoarul pantalonilor? De ce îl mângâiam nebuneşte chiar atunci, făcându-l să-mi murmure extaziat numele? De ce mi-am dat jos sutienul, lăsându-l să se joace cu mine? De ce mă întreba dacă vreau să continue şi de ce am răspuns răspicat „Da"? Ce se întâmpla cu mine?
Aerul devenea din ce în ce mai fierbinte şi simţeam cum picături de transpiraţie îmi alunecau pe frunte. M-am urcat deasupra lui, muşcându-i buzele şi trecându-mi limba apoi deasupra lor pentru a-i şterge picătura de sânge ce se prelingea în jos. Îmi mângâia spatele, lăsându-mă să deţin controlul absolut. Şi pentru prima dată în viaţă am simţit că nu fac ceva greşit, că era singurul lucru care mă putea face fericită în acel moment. L-am lăsat să se urce deasupra mea, forţându-mă să nu pierd contactul vizual atunci când a intrat în mine, făcând mişcări rapide.
Nu ştiam cât timp trecuse, dacă eram pe Pământ sau pluteam. Am închis ochii pentru câteva secunde, încercând să îmi echilibrez respiraţia. Eram epuizată, şi am întins mâna căutându-l pe Sasuke, şi când în sfârşit îl găsisem, m-am adăpostit la pieptul lui. Era linişte, atât de linişte încât îmi auzeam conştiinţa, vorbind pentru prima dată în acea seară, spunându-mi: „Mâine o să regreţi asta". Dar ce conta? Acum nu regretam, acum eram aici, lângă el şi nu aveam cum să regret nimic. Respiraţia lui se lovea uşor de umărul meu gol şi am înghiţit în sec. „Nu îl iubesc, nu îl iubesc, nu îl iubesc" îmi repetam, dar ceva îmi spunea că asta devenea din ce în ce mai puţin credibil. Simţeam că mă fură somnul, şi i-am auzit vocea, însă neştiind dacă era un vis sau realitate.
-Sakura, nu vreau să mai ieşi vreodată din casă. Ai înţeles?
Dar era prea târziu. Adormisem.
To be continued...
