M-am învârtit peste aşternuturile moi ce-mi încălzeau pielea, strâmbându-mi nasul datorită razelor de soare. Aş mai fi zăbovit încă puţin cu ochii închişi, dar totuşi m-am trezit cu un zâmbet larg pe faţă, cu care eram pregătită să-l întâmpin pe Sasuke; păcat că el nu mai era în pat.
Am căscat supărată, aşezându-mă înapoi şi întinzându-mi mâna după bucăţica de hârtie împăturită de pe noptieră. „Nu mă aştepta. Nu ştiu când vin. Sunt plecat cu puţină treabă. Sasuke". M-am ridicat încet, încercând să-mi opresc orice sentiment de vinovăţie care ar fi putut să urmeze după noaptea trecută. „Nu am făcut o greşeală, nu am făcut o greşeală", îmi repetam, dar suna mai de grabă a încercare de a mă face să cred acest lucru decât o afirmaţie. A plecat, evident, pentru a rezolva câteva probleme cu securitatea. Dar pentru el nu era periculos? Mi-am dat ochii peste cap, vrând să cred că nodul pe care-l aveam în gât era dintr-un cu totul alt motiv decât cel al senzaţiei de abandon pe care, evident, nu, NU o simţeam.
Dar ştiam că aşa se va întâmpla. În adâncul meu, întotdeauna am ştiut. Singurul lucru pe care probabil în regretam acum era faptul că-mi pusesem sentimentele în prim plan, în loc de ideea supravieţuirii mele. De ce mă lăsasem păcălită din nou? Nu mă învăţasem minte prima dată? Să nu am încredere în nimeni?
Mi-am tras vechea mea pereche de pantaloni şi o bluză găsită în dulapul brunetului, puţin largă dar neagră. Niciodată nu am crezut că o să mă îmbrac în funcţie de cum mă simt. Aşa îmi spunea o prietenă că făcea. Ţin minte că am râs de ea o zi întreagă după aceea. Însă bluza neagră reflecta perfect gândul de a-i da o palmă peste faţă când se va întoarce acasă, pentru că eram aproape sigură că orice problemă ar fi avut putea fi amânată dacă chiar şi-ar fi dorit acest lucru. Mi-am trecut nervoasă mâna peste lacrima ce îndrăznise să curgă. Şi oricum, de ce îmi păsa? De ce să-mi pese unde pleacă sau când pleacă? La naiba, pentru că, evident, mă îndrăgostisem. Singura greşeală pe care nu aş fi dorit niciodată să o fac. Dar o făcusem de bunăvoie. De ce am fost aşa de proastă?
Am auzit motorul unei motociclete pe alee şi m-am ascuns în spatele perdelelor albe atunci când cineva a bătut la uşă. Respiram sacadat, temătoare, ştiind că Sasuke nu ar ciocăni niciodată la uşă. Bătăile au continuat, una după alta, făcându-mi pielea de găină. Mi-am dat seama că indiferent dacă m-aş fi ascuns, acea persoană ar fi putut intra foarte uşor în casă dacă şi-ar fi dorit, aşa că am decis să cobor în cea mai mare linişte scările şi să arunc privirea pe geam, pentru a-mi da seama ce era cu acea persoană. Îl înjuram în minte pe Sasuke pentru că mă lăsase singură. Aşa avea să fie tot timpul cu el? Teama de a nu fi prinsă şi omorâtă în cine ştie ce moduri? Am înghiţit în sec, ridicându-mă doar puţin pentru a zări afară.
Un bărbat scund şi plinuţ bătea puternic în uşă, uitându-se împrejur, arătând frustrat pentru că nimeni nu-i dădea drumul. Mi-am abţinut chicotul, imaginându-l conducând motocicleta. Nu era prea mare pentru el?
M-am speriat atunci când l-am văzut dându-se câţiva paşi înapoi, pregătit parcă să lovească uşa cu piciorul. M-am ridicat repede, fugind spre bucătărie, amintindu-mi vorbele brunetului: „Dacă vreodată intră cineva în casă, foloseşte-te de timpul pe care-l ai ca să iei un cuţit din bucătărie. Şi dacă acea persoană te atacă, nu ezita să dai". Nu am crezut că o să ajung vreodată să recurg la atenţionările lui, însă indiferent de cât de haios era bărbatul scund, nu trebuia să-i subestimez calităţile. Nu puteam fi prea sigură că atunci când mă va vedea nu-şi va scoate un pistol de la spate şi să mă împuşte. Însă am auzit din nou motorul motocicletei accelerând, şi în următoarele câteva secunde aleea s-a cufundat în linişte.
Am lăsat cuţitul pe masă, nefiind sigură ce să cred. Asta a fost tot? Oh, Doamne, dacă acel bărbat se ascundea pe undeva, aşteptându-mă să apar la fereastră? „Paranoia..", a mârâit eu-l meu interior. Am urcat înapoi la etaj, puţin speriată. Poate aveam dreptate, poate nici nu plecase cu-adevărat.
M-am trântit în patul mare, aţintind cu privirea tavanul. Rememoram zilele petrecute în Italia. Deşi nu erau printre cele mai bune, nu erau aşa de plictisitoare ca acestea. America mă întrista, mă plictisea şi sorbea energia din mine. Aş fi vrut să fi fost într-un cu totul alt loc. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fugit în acea zi din casa brunetului, împreună cu celelalte fete? Mă întreb dacă aş mai fi trăit acum, sau dacă aş fi fost doar o altă umbra mutilată în mulţimea tinerilor morţi mult prea devreme. Şi când mă gândesc că totul ar fi putut fi diferit acum, că aş fi putut fi alături de Hinata în Italia, muncind cinstit sau având viaţa tipică unui adolescent singuratic- băutură, cluburi, muzică. Atât de simplu.
Mi-am dat seama că tremuram de frig şi am decis să caut încă o dată ceva mai gros în dulapul brunetului. O bluză mi-ar fi prins bine, am concluzionat, căutând printre mormanele de haine ceva ce părea mai vechi, ca să nu fiu nevoită să-i returnez lucrul înapoi prea curând. În încercarea mea disperată de a găsi ceea ce voiam, am atins un plastic ce mi-a foşnit în mână. Am tras cu putere o pungă ce se afla în fundul dulapului, desfăcând-o încet, ca pe o comoară de mult pierdută. Am scos o eşarfă albă ce încă mai mirosea vag a parfum feminin. Mi-am trecut-o rapid pe la nas; Aqua di Gioia. Materialul era subţire şi fin, cu un model complicat şi atrăgător. Mă imaginam purtând această eşarfă, obţinând un contrast perfect cu tenul şi părul meu. Aş fi vrut să mi-o pun, dar am lăsat-o deoparte, atingând ceva din sticlă. Am scos o ramă argintie, ce proteja o fotografie aparent făcută recent, însă data din colţ o demasca: 16 aprilie, 2009. Un chip zâmbitor apărea frumos conturat în fotografie, ce-i imprima chipul pentru o eternitate, păstrând-o blocată înăuntru. Ochii verzi străluceau de fericire, iar buzele mari erau ţuguiate parcă îndemnând un bărbat să le sărute. Părul blond îi cădea aranjat şi drept pe umeri. Am înghiţit în sec, încercând să nu scap fotografia din mână.
Dacă nu aş fi privit foarte atent, aş fi spus că fata imortalizată era sora mea geamănă, diferenţa apărând doar în nuanţa părului. Semănam aproape în totalitate, dar ea avea trăsături mai fine şi bine conturate decât ale mele. Era ea, fata de care Sasuke mi-a povestit cu atâta tristeţe. Cum o numea? „Marry..", mi-am auzit vocea mintală spunându-mi spart. Singurul motiv pentru care brunetul decise, în mod misterios, să mă ia cu el şi să mă protejeze. Singurul motiv pentru care îşi manifesta adesea interesul pentru mine. Singurul motiv pentru care poate încă mai respiram acum era pentru că semănam cu Merry, pentru că eram atât de asemănătoare cu cea pe care Sasuke a iubit-o. Şi dacă nu arătam ca ea? „E atât de evident, Sakura. Te-ar fi alungat exact ca şi pe restul, te-ar fi omorât imediat după ce şi-ar fi satisfăcut plăcerile". Eşarfa era a ei, parfumul era al ei, zâmbetul era al ei. Faţa sa zâmbea acum agresiv din fotografie, încercând parcă să-mi spună că trebuia să fiu ca toate celelalte, că nu era locul meu alături de Sasuke.
Am ţipat, năpustindu-mă în pat şi începând să plâng. O altă fiinţă moartă ce mă blestema acum. Altă fată care să mă urască pentru că eu trăiam în locul ei. Am pierdut încă o dată. Totul devenea mai clar acum: cuvintele lui frumoase, ochii lui mari, negrii şi pătrunzători, experienţa lui cu minciunile, seducţia, femeile. Mă îndrăgostisem de diavol.
Mă lăsase să văd doar ce a vrut el să văd, nimic mai mult sau mai puţin. Şi l-am crezut. S-ar fi spus că dintre toate persoanele de pe Pământ eu ar fi trebuit să fiu cea mai precaută, dar ce făcusem de fapt? Îl lăsasem să mă atingă, să mă vrăjească, exact aşa cum am ştiut de la bun început că se va întâmpla. Poate că ar fi trebuit să iau în serios toate mesajele Universului şi să mă omor drac*lui o dată. Nu mai conta oricum. Era deja un joc pierdut.
To be continued...
