M-am uitat la el derutată, încercând să-mi estompez vocea inimii ce-mi spunea să-l cred. Dar, privindu-l, îmi dădeam seama că este ceva la el ce pur şi simplu nu mă lasă să renunţ, ceva ce mă face acum să mă apropii de el, să-mi încolăcesc braţele în jurul gâtului său şi să-i şoptesc:
-Te iubesc mai mult decât mă gândesc că ar trebui..
A zâmbit ştrengar, lăsându-mă încet să alunec pe pat. Poate că, în alte circumstanţe, nu aş fi recunoscut niciodată că îl iubesc, sau că îl iert, dar fiecare cuvânt pe care-l rostea, vocea lui puternică şi totuşi dulce, mă îmbăta şi mă făcea să uit în ce joc mizerabil mă învârteam, unde eram de fapt sau ce avea să se întâmple cu mine. Dar acum, pe bune, întotdeauna am un plan B. Orice s-ar întâmpla, o s-o scot la capăt. Până la urmă, sunt Sakura Haruno, sunt o supravieţuitoare.
Mi-a muşcat încet lobul urechii, dându-mi fiori în întreg corpul. L-am sărutat încet şi apăsat, realizând că devenisem oarecum dependentă de el. Şi acesta reprezenta un dezavantaj, dar viaţa e plină de întorsături şi am învăţat că e atât de uşor să-ţi fie teamă, dar atât de greu să lupţi să fi puternic.
-Semeni foarte mult cu viitoarea mea iubită, mi-a spus şi am început să râd, aruncându-i tricoul pe jos.
Îl priveam în timp ce dormea, asemenea unui copil mic, fără probleme. Puteam să fug oricând din braţele lui, dar erau atât de strânse în jurul meu, încât nu mi-era teamă de ele, pentru că îmi inspira siguranţă. Ceva ne adusese împreună şi ne lega acum. Nu ştiam dacă era adevărat, sau îmi impuneam să cred acest lucru, dar ajunsesem la acel punct în care nici nu-mi mai păsa. Voiam doar să evadez din rutină. Pentru câteva momente. Să uit cine eram. Pentru că meritam asta, meritam ca după tot ce mi s-a întâmplat să păşesc pentru puţin peste graniţa dintre vis şi realitate, şi să-mi las dorinţele să se îndeplinească.
Unul dintre cele mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată a fost să-mi continui viaţa atunci când voiam să mor. Am apreciat întotdeauna persoanele care erau puternice, deşi aveau tot dreptul să cedeze, izbite de o lume ce nu am crezut că era cu putinţă să existe. Şi fără să-mi dau seama, devenisem una dintre acele persoane. Eram eroul meu. Şi nu înţelegeam cum în tot acest timp nu am văzut asta. Sau poate că Sasuke m-a ajutat să fiu aşa? Totul părea atât de uşor..
Însă cineva a bătut la uşă, şi mi-am adus aminte de vorbele mamei. Când lucrurile sunt perfecte, ei bine, atunci viaţa te va face să înţelegi că nu e bine să crezi în aparenţe. Niciodată să nu ai impresia că totul e bine, pentru că nu e. Cineva, acolo, afară, îţi pregăteşte finalul.
M-am îndreptat din nou spre fereastra mare, ascunzându-mă în spatele perdelelor. Aleea părea pustie, încât mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că bărbatul scund şi plinuţ stătea în faţa uşii, ciocănind la fel de puternic ca şi acum câteva zile. Dar atunci când mă pregăteam să plec spre Sasuke, privirea lui s-a aţintit spre geamul în care mă aflam. Am rămas încremenită, înghiţind în sec. Murmuram ceva indescifrabil, şi bănuiam probabil că-l strigam pe Sasuke. Eram albă ca varul, iar bărbatul a făcut câţiva paşi mai aproape, zâmbind diavolesc. Mi-a făcut cu mâna, ca şi unui prieten, încălecând motocicleta pe care nici n-o auzisem.
-Sasuke.. mi-am pus mâna pe umerii săi goi, încercând să-l trezesc. Te rog, te rog, Sasuke!
Şi în acel moment am început să plâng. Nu am vrut, dar nu m-am putut opri. Auzindu-mă suspinând, brunetul s-a ridicat din pat imediat, ştergându-mi lacrimile îngrijorat. Mă întreba încontinuu ce am, dar îl ignoram. Uram când încercam să vorbesc atunci când plângeam.
-Şhhh, totul o să fie bine. Sakura..
Tot ce am putut să fac a fost să arăt spre fereastră şi şi-a dat imediat seama despre ce vorbesc. S-a desprins din braţele mele, uitându-se la mine şi spunându-mi din priviri să nu mă mişc de-aici, după care i-am auzit paşii pe scări, pe hol şi la parter, apoi uşa trântită şi liniştea.
To be continued...
