-Sasuke?
Mă plimbam pe holul pustiu, realizând cât de bine îl cunoşteam chiar şi fără o sursă de lumină. Mă ţineam de perete, verificându-mi permanent calea cu cealaltă mână. Când am atins ceva rece, am tresărit fericită, apăsând pe întrerupător şi lăsând lumina palidă să se împrăştie pe lângă mine. Fără să vreau privirea mi s-a întâlnit cu ceasul aflat sus, ce ticăia încontinuu- trei dimineaţa. M-am frecat la ochi, simţind pentru prima dată de când mă ridicasem din patul gol cât de obosită eram. Dacă aş fi ştiu cât e ceasul! I-am mai strigat încă o dată numele brunetului înainte de a mă strecura în toaletă, închizând uşa în urma mea; nici un răspuns, aşa cum mă aşteptam. Mă întrebam doar unde era la ora asta.
Am deschis robinetul şi am lăsat apa să curgă, aplecându-mă peste chiuvetă şi întinzând palmele pentru a cuprinde puţină apă, stropindu-mi faţa. M-am scuturat capul şi mi-am şters mâinile, ridicându-mă, spre surprinderea mea, mult mai obosită decât înainte. Mi-am plimbat degetele peste punguţele vineţi de sub ochi. Arătam îngrozitor şi mă simţeam aşa. Expusă şi singură, cu orice dement ce-mi poate sparge uşa, răpindu-mă. Până la urmă nu trebuia să uit de ce eram aici- cineva voia să mă ducă înapoi de unde am venit sau să mă omoare- şi nici una dintre variante nu-mi surâdea.
-Sakura.. am auzit o voce slabă şoptindu-mi la ureche şi am rămas înmărmurită văzând în oglindă imaginea lui Ino în loc de a mea. Ce cauţi tu pe acest Pământ? De ce mai trăieşti încă? Eu, mai mult decât oricine, meritam să fiu acolo. Eu trebuia să lupt!
M-am dat un pas înapoi, lipindu-mă de peretele rece. „Ea nu e aici. Nu există. E moartă Sakura, gândeşte-te. Ai văzut-o acolo, atârnând sufocată de funie. Nu are cum să fie aici!", mi-am spus, îndreptându-mă spre clanţă fără să pierd din vedere oglinda, unde faţa blondinei îmi zâmbea sadic. Am alunecat, prinzându-mă la timp de ceva. M-am uitat în jos, ducându-mi mâna la gură ca să-mi înnăbuşesc ţipătul. Sânge. Sânge peste tot; pe pereţi, pe oglindă, pe uşă, pe podea. Curgea cleios, murdărindu-mi faţa. Am încercat să mă scutur însă părea să mi se lipească de trup, ca un magnet. Eu atrăgeam sângele, eu ar fi trebuit să mor. Respiram alert, căutând din priviri uşa, însă nu puteam să disting nimic datorită roşului de pretutindeni. Ino şi-a întins mâna, chemându-mă, alinându-mă. Voia să vin la ea, şi pentru un moment m-am gândit să cedez. Simţeam teama cu-mi pulsa în vene, învârtindu-mă în micuţa toaletă, zăpăcită. Nimic care să mă ajute, să mă motiveze. M-am năpustit spre podea, prinzându-mi genunchii le piept şi legănându-mă precum o nebună. Disperare, disperare, disperare, disperare. Vreau să se oprească. Am închis ochii, tremurând din toate încheieturile. Mă panicam, deveneam claustrofobă.
Dar am auzit uşa deschizându-se şi paşi pe scări. Era el.
-Sakura, eşti aici? i-am auzit vocea prin uşă.
Am încercat să articulez cuvântul „Da", însă limba mi se încurcase în gură. Nu mai gândeam logic, încă aşezată la podea, încă văzând pretutindeni sânge. „Nu pleca. Intră, Sasuke! La nai*a, intră, pentru că am să înnebunesc!" urlam în minte şi parcă auzindu-mă, brunetul a deschis uşa.
S-a năpustit în încăpere, aplecându-se şi prinzându-mă de umeri. Mi-am cufundat faţa în părul său, inspirându-i parfumul. Eram în siguranţă acum, simţind că nici o faţă albă din oglindă sau degete reci împleticite în jurul gâtului mei nu aveau cum să mă mai rănească. Şi apoi am înţeles. Sasuke- el era ceea ce aveam nevoie. Salvarea mea. Dacă nu era lângă mine, lăsându-mă singură, începeam să-mi imaginez lucruri. Eram afectată psihic şi acum că aveam mai mult timp singură, toate problemele mă ajungeau. Am crezut că.. N-am crezut de fapt nimic!
-Mai şti când ţi-am spus că sunt bine? am şoptit, încă tremurând. Am minţit.
M-a ridicat, ţinându-mă în braţe. Orice urmă roşie înfricoşătoare dispăruse, ca şi când nimic nu ar fi existat acolo. El mi-a înălţat cu un deget bărbia, forţându-mă să-l privesc în ochii săi de smoală ce mă atrăgeau înăuntru malefici, deşi păreau atât de calzi şi voioşi. Am închis ochii, încercând să evit privirea lui. Buza îmi tremura şi mi-am dat seama că încă mai eram în stare de şoc. Dacă deschideam acum ochii, aveam s-o văd din nou pe Ino zâmbindu-mi ameninţător? M-am trezit strângându-l mai aproape de mine şi-i simţeam respiraţia lovindu-mi-se de obraji. Cât era de aproape?
M-a condus înapoi în cameră, ascunzându-se în întuneric. Îl auzeam cum respira sacadat, obosit. M-am abţinut să nu îl întreb unde a fost pentru că-l simţeam, de asemenea, nervos.
Mi-am dus mâna la buze, trecându-mi degetul mare într-o mişcare ce putea părea senzuală, în colţul guri. Pipăiam încă rana aproape invizibilă pe care mi-o făcuse în acea seară, şi mi-am desprins mâna dintr-a lui, lăsând-o să cadă pe lângă trupul meu firav. S-a oprit, ştiind că mă analizează ca un prădător în întuneric.
-Uite Sakura, ştiu că nu a fost..
-Nu, e O.K, sincer, a fost doar o buză spartă şi o zgârietură pe braţ, am minţit, încercând să nu încep să mă joc cu degetele, trădându-mă.
A început să râdă nervos, trăgându-mă după el în pat.
M-am auzit cum suflu cu un mic ecou în cameră. Paşii noştri erau mai lenţi, părând să împietrească o dată cu timpul. Mi-a luat o infinitate să-i cuprind braţul, forţându-mă să nu mă mai gândesc la Ino sau la Hinata. Trebuiau să fie departe, pe o altă lume, într-un alt loc. De ce mă terorizau? Încă nu eram convinsă dacă era doar imaginaţia mea sau eram cu adevărat bântuită. Îmi auzeam bătăile inimi şi genele lipindu-se atunci când clipeam, la unison. Temperatura devenise brusc mai mare, forţându-mă să respir pe gură. Mi-am muşcat limba panicată, simţind degete ce mi se plimbau pe spate, împingându-mă uşor înainte; era Sasuke.
-Dacă ai avea şansa să rămâi în Rai sau să cazi, terorizând oamenii, trăind ca nişte fantome, ce ai alege? m-am auzit întrebând. M-a privit ciudat, neînţelegând de ce am spus acest lucru. Nici eu nu înţelegeam. Uită de asta, am continuat, aşezându-mă pe pat.
Mi-am pus capul pe pernă lângă el, întorcându-mă în partea opusă, ascunzând sentimentul de frică şi singurătate, totul combinat în panică. Simţeam cum pic de la mare înălţime în gol şi m-am zvârcolit o fracţiune de secundă. Aveam un nod în gât şi ceva îmi spunea că urma să plâng. Începeam să fiu disperată.
-Îmi pare rău! mi-a mărturisit şi nu înţelegeam dacă se refera la ieşirea lui sau la faptul că eram complet nebună, văzând şi trăind cu impresia că două fiinţe moarte mă urmăresc.
Razele luni i-au luminat faţa atunci când s-a aplecat să mă sărute.
To be continued...
