Însemnările unui suflet absent de tine

Înfruntare

...Stefan?!

Doamne,nu-mi vine să cred ceea ce văd. Parcă legătura sensibilă dintre ochii mei ,aflați deja într-o stare nebunească de ebrietate,  încețoșare și conștiință nu răspundea stimulilor. Parcă lumea mi se oprise în loc iar întreg tabloul oferit de cafeneaua ce adăpostea un uragan format timpuriu lua aploare cu fiecare secundă, parcă din ce în ce mai mult. Timpul încetase a colinda iar inima mea se zbătea printre pereții pustii ai toracelui încercând să-mi reprezinte exemplar panica șocantă ce pusese stăpânire pe fiecare milimetru al corpului și sufletului meu.

  Mă analiza în tihnă,din colțul său. Era înalt,zvelt, cu un parfum pe care-l menținea încă din adolescență, fiind un bărbat extrem de bine îngrijit. Nu-mi vine a crede cât s-a schimbat la aspect,dar  trăsăturile sunt la fel de provocatoare și cuceritoare.Încă are acei ochi. Ochi de-un verde atât de intens încât smaraldul tânjea invidie. Dar tu,femeie, te puteai pierde în culoarea părului său, atât de aprofundată de un negru sihăstrit și intens,asemenea lui. Avea un păr negru, scurt, dar strălucitor și bine îngrijit. Gropițele umile și timide încă îi ies  din obrajii îmbujorați la vederea mea. Deși nu era vreo ocazie specială sau vreo întâlnire de afaceri, costumul din stofă pe care-l purta era impecabil. Și,Doamne,acea privire...Mă topea. Mă topea acum un deceniu, mă topește acum, în fața lui. Îmi pătrund în simțuri și-n suflet parcă mai brutal ca niciodată. Doamne..chiar e aici? Acum? Chiar respirăm aerul aceleiași încăperi?

Mă apropii de el cu o oarecare teamă. Acea teamă pe care trupul ți-o atribuie în acele momente în care simți prezența stranie a unei stafii. Da,știu. Sună nebunesc faptul că asemăn persoana pe care am iubit-o cel mai mult și mai profund cu o stafie. Dar acesta-i adevărul, iubitul meu Stefan. Ești fantoma trecutului meu și reîncarnarea tuturor simțurilor mele cele mai ascunse de ochii curioșilor. Cu toate astea, ești cea mai vie persoană moartă a amintirilor mele. Nici nu-mi mai pasă de prezența Adelei în încăpere. Nici măcar nu încerc să-mi centrez atenția asupra furiei pe care trebuia s-o năpustesc în fața femeii. Până la urmă, e doar un pion aruncat de rege. De regele meu. Regele meu pierdut și.. regăsit. Sau cel puțin așa pare acum. Uitând de scumpa mea adversară în jocul către Stefan, mă regăsesc absurd într-un plânset puternic. Realizez că e chiar el. Realizez asta abia în momentul în care mâna mea îi atinge cămașa bine aleasă, parcă special pentru întâlnirea noastră plănuită. De fapt, semi-plănuită, pentru că eu nu aveam nici cea mai mică idee de ea. Mă aflu atât de aproape de el încât îi pot simți inima printr-o simplă atingere a pieptului, semn că emoțiile nu mă absorbiseră numai pe mine. Îi mângâi ușor cămașa, ajungând să-mi plimb degetele înfierbântate de moment continuu, până la mâneci și înapoi la umeri. Vreau  să-mi demonstrez mie că există aici, acum. Că într-adevăr e proiectat în fața ochilor mei plăpânzi și sinceri așa cum era și în urmă cu mai bine de 10 ani. Îl mângâi atent și plâng.

Revenind la realitate, nu știu cum să reacționez mai exact. Mă gândisem atât de mult la această zi încât am uitat să-mi planific și victoria. Trist,nu? Nu știu ce simt față de tine. Să te îmbrățișez puternic pentru a-mi arăta dorul sufocant pe care mi l-ai transmis? Pentru a-mi arăta iubirea atât de puternică și neatinsă de vreme sau de alt bărbat? Să te sărut atât de apăsat încât să-ți amorțească buzele în încercarea de a opri sângerarea lor? Sau să-mi stăpânesc sufletul și tânjirea după armonia inimii mele și să reprezint chiar haosul pe care tu l-ai creeat? Să-mi vărs nervii acumulați ani în șir pe tine și pe toanele tale absurde? Da, știu. Și mai bine. Am să-ți cer socoteală. Dar nu înainte de a mă sufoca în disperare și în infernul propriei mele gândiri. 

Ne uităm amândoi unul la celălalt și tăcem. Vreau să izbucnesc, dar pur și simplu nu pot. Sunt blocată în propriul corp. Sunt prizoniera fizicului umil  în timp ce psihicul îmi aleargă nestingherit printre suferințele acumulate de-a lungul anilor. Văd că vrei să rupi tăcerea prin felul în care îți miști buzele lăsând să se vadă un zâmbet invidiat de însuși Zeul Soare. 

                                 -Tăcerea dispare în următoarele momente-

- Lou? Louise îl aud cu o voce tremurândă, dar fericită. Îmi acoperă umerii cu brațele sale într-o încercare umilă de a-mi cuprinde corpul. Mă las purtată de mâinile sale neschimbate și reușesc să răspund.

- Spune-mi te rog că tu ești. Spune-mi că nu e iar o încercare proastă de a-mi păcăli mintea și sufletul și tu chiar ești aici, în fața mea. mă simt atât de prăbușită. Parcă întreg cerul mi se întunecase asupra capului și nu aveam nicio cale de mijloc sau de ieșire din această situație. Mă simt inutilă. Dar îmi mențin mândria și prind curaj să mă exteriorizez. Am dreptul ăsta. Nu-i așa?

- Em, ce tot vorbești acolo? părea o întrebare destul de sinceră pentru că i se citea uimirea în ochi. 

Simt că urmează să răbufnesc.

- Ce tot vorbesc aici? Stefan, tu realizezi ce-mi spui? Realizezi că apari în fața ochilor mei după 10 ani, neanunțat și dornic de a primi îmbrățișări când de fapt ar trebui să plouă cu explicații? 

- Iubito. Te rog. Îți voi explica tot ceea ce vrei să știi. Dar acum,te rog, doar îmbrățișează-mă. 

Nu apuc să mai spun nimic pentru că sunt profund sufocată de Stefan. Mă îmbrățișează așa cum doar el știa s-o facă. Așa cum obișnuia s-o facă...zilnic.  Zilnic, dar cu mult timp în urmă. Ce amintiri, suflet frumos. Mă îmbrățișezi strâns, puternic, protectiv.  Simt că mă topesc în flama iubirii tale aproape stinse, dar accept îmbrățișarea și te strâng înapoi, împleticindu-mi mâinile în jurul gâtului tău rușinat de situația la care era nevoit să fie părtaș. Te îndepărtezi după câteva minute bune, parcă transformate în secunde de frumusețea și emoția cu care erau îmbinate.  Mă privești duios. Mă privești atât de frumos încât ultimii ani erau povara miracolului sentimental ce meritaseră a fi purtați. Ani ce merită uitați. Asta poate pentru că încă te iubesc. Dar logic, știu că nu am de gând să fac asta. Nu pot să uit. Nu pot să...

Nu am ocazia să-mi continui discursul imaginar. Nu am ocazia să scot pe gură cuvintele incriminatorii și ascuțite pe care trebuie să ți le arunc pentru că sunt surprinsă de un sărut arzător. Un sărut cum numai apartamentul tău spațios văzuse vreodată. Un sărut sufocant, dar plăcut și dependent de noi. De această dată, îmi fac nesăbuita voință de a te îndepărta și de a-ți cere explicațiile mult râvnite. 

- Stef,acum e rândul meu să te rog. De fapt, mai mult să-ți cer să-mi spui. Cum ai putut să faci asta? Unde ai fost atât timp? Cum ai putut să mă lași fără să îmi dai vreo explicație? Sau semn? Scrisorile încă există, să știi. 

- Și sentimentele încă există. Și amintirile noastre urlă a existență.  Și explicațiile,draga mea Louise. Dar așteaptă. Vom discuta totul pe larg. Ți-am promis. O să știi tot ceea ce vrei să știi. Dar ai răbdare. Nu putem vorbi aici. Hai să mergem. 

-Așteaptă. 

- Ce-i?

-Îmi promiți? 

- Ce să-ți promit?

- Că nu mai pleci și că am să știu tot. 

- Îți promit. Acum hai, să ne grăbim. Mașina e afară.