Însemnările unui suflet absent de tine

Speranța bate la ușă

Biroul își primește primul vizitator ce-și drege vocea răgușită din fire. Voce aproape familiară iar ochii îmi sunt ațintiți asupra siluetei ce tocmai își face apariția în încăpere. Am recunoscut imediat acei ochi aproape asemănați norilor senini ai unei zile îndepărtate de vară datorită albastrului amețitor ce-i domina îmbinat cu parfumul întotdeauna ales cu grijă. Toate acestea erau accentuate de simpla prestanță a femeii pline de eleganță. Adele a fost întotdeauna un simbol strașnic al feminității predominante, fără pic de urme lăsate de trecut. În fond, îmi putea fi cumnată, având în vedere alte circumstanțe.

Circumstanțe cunoscute doar de tine,Stef. Chiar dacă mi-am promis și impus resemnarea, încă îmi creez scene ce-mi accentuează stările psihotice și singuratice. Scene triste,scene fără tine. 

Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu câțiva ani despre cum aveam să-mi pierd viitorul încercând să-mi împlinesc tragica poveste de dragoste,aș fi râs haotic în fața acelei persoane. Acum îi iau dreptate. Orice fac mă simt deprinsă total de realitate. Sunt încă puternic cuprinsă de brațele tale mari ce-mi asigură siguranță,căldură și dragoste necondiționată. Sentimente care simt nevoia să recunosc că sunt străină.

Mi-am asigurat un aer puternic și impunător, un spate drept, o privire pătrunzătoare și zveltă și a urmat să tai liniștea că pătrunsese în birou :

-Să înțeleg că umbrele vechiului oraș mă bântuie și aici,așa-i? Desigur, alături de vechile cunoștințe.

-Ești destul de enervată pentru o persoană care nu are habar cât a fost cutată. Abia te-am găsit aici , cu ajutorul unui anunț publicat în urmă cu câteva luni.

-Sunt aici. Te ascult,Adele. 

Am păstrat același ton ferm.

Am nevoie de tine în orașul nostru... Lucrurile s-au înrăutățit, oamenii întreabă de tine. Stef nu-și face apariția nici după atâția ani, îmi e atât de teamă. Nu vreau să te pierd și  pe tine,Em. Nu așa cum l-am pierdut și pe el.

- Pe mine m-ați pierdut acum mulți ani,draga mea Adele. Atât tu cât și întregul oraș de care, sinceră să fiu, abia așteptam să scap ca o pasăre dintr-o colivie. Aveam atâtea lucruri de făcut, atâtea locuri de văzut. Am un talent ! Iar cu ignoranța voastră am reușit, în ciuda a tot. Acum,dacă îmi scuzi nepăsarea, te invit să-mi admiri aspectuosul hol, înafara oricărei modalități de a discuta.

Nu au durat prea multe secunde si eram deja cu mâna ferm prinsă de cotul femeii,îmbinând  cu un zambet ironic, satisfăcător și  deloc rezistent situației, incercând s-o scot din birou. 

Eram răvășită de-a dreptul. Parcă sufletul îmi era blestemat să-mi ardă în iad alături de contractul meu făcut cu diavolul, aparent inexistent dar atât de ușor de simțit. Psihicul îmi era pus la încercare de sute de pacienți,dar când venea vorba de propria-mi ființă, își pierdea orice tip de har ceresc. Era atât de nedrept ! Eram doctorul ce nu-și putea trata propria rană, oare chiar era posibil? Aveam atâtea idei, atâtea ipoteze, dar niciuna nu mă aducea lângă tine. Doamne, ochii aceia atât de adânci mă făceau să-mi pierd echilibrul asemeni unei căzături în golul nemărginit al unei prăpăstii recunoscute la nivel mondial. Acel tip de prăpastie de care toată lumea se temea, dar curiozitatea învingea de cele mai multe ori. 

A mai trecut un an. Mi-am dat și master-ul. Din nou, absența ta se simțea. Din nou, îmi petreceam sărbătorile prin spitale, ajutând oameni . Tu când aveai de gând să mă ajuți? Când aveai de când să-mi închizi rana, vindecând-o? 

E un alt început de primăvară. Îmi deschid domol ochii ațintiți la pământ de oboseală, încalț papucii ușor asemănați cu un puf blănos găsit în cele mai incertuoase magazine ale Parisului și mă îndrept spre corespondența așezată în pragul ușii recent vopsit. Cum am menționat și în capitolele anterioare, sunt o iubitoare a frumosului. Am grijă de tot ce-mi aparține. De la casă la oameni. Ei îmi sunt prioritate.

Sorbind din cafeaua ușor amăruie, pupilele îmi sunt dilalate de uimirea provocată de scrisoarea ce-și face loc printre facturile dornice de plată și expulzare a contului meu bancar. Expeditorul fiind anonim, intriga îmi este hrănită surprinzător. 

În ciuda așteptărilor mele, mesajul este unul extrem de singuratic, probabil semănându-i expeditorului extrem de secretos și discret : " Nu te-am uitat,Em. Sunt aici. Te susțin."

Câteva propoziții stinghere, ce-i drept, lasă cale altor zeci ca ele în mintea mea. Vorbe ce-mi provoacă instant fiori pătrunzători ce-mi făceau coloana să danseze armonios într-un tremur nestingherit. 

Probabil eram părtașa  unei farse prost plănuite deținute de o persoană ce nu-și putea stăpâni gena  sadică asupra minții.

Dar.. dacă ești tu,Stef?