Însemnările unui suflet absent de tine

Nevoia de a te vedea

Mă dezmorțesc acaparată de o stângăcie aparte. Nu știu ce-i cu mine. Încă simt frenezia unui vis destul de ironizator pentru ultimul capitol al vieții mele. Deschid ochii destul de greu, încercând să nu simt durerea provocată de plânsul ce pusese stăpânire pe ei ca pe niște sclavi atârnați de pragul chinului apus. Mă ridic de pe podeaua sufrageriei pe care o încălzisem în timpul în care fusesem inconștiență și verific telefonul. Trecuseră 4 ore de la intrarea mea în abisul propriului șoc. 

O migrenă întră în joc iar întregul corp suflă,tremurând, spaima unui adevăr cu care voiam să mă confrunt. De fapt..voiam și , totuși, nu voiam. Oare să mă fi resemnat deja cu absența lui Stefan? Sau îmi creez scenarii nevinovate doar de teama de a-l regăsi? Sau mai bine zis, de a-mi regăsi sufletul? Liniștea? Speranța? De a mă regăsi..pe mine? 

Mă îndrept către receptorul ale cărui vibrații îmi năpădiseră toți rărunchii în urmă cu doar câteva ore. Nu mă simt capabilă să acționez în vreun fel, tot ceea ce îmi stă în minte e s-o apelez pe Adele, ceea ce și fac. Formez în neștiință numărul, însă de această dată,femeia care mă căutase cu disperare nu-și face simțită prezența la celălalt capăt al firului telefonic. Încerc iar să sun. Din nou, același robot automat îmi surâde auzul. 

Renunț. Mă îndrept către baie, spre a-mi trezi simțurile rămase conștiente în momentul în care aud un sunet familiar : apelurile mele insistente își atinseseră destinatarul, dovada fiind telefonul care suna în disperare,așteptând un răspuns frenetic. Mă grăbesc să ajung înapoi în sufragerie și răspund fără să țin cont de pulsațiile inimii ce se multiplicau împreună cu secundele. 

- Louie?

-Da,Adele. Eu sunt. Te-am sunat mai devreme,știi..

-Ce s-a întâmplat ? Ai dispărut brusc, dintr-o dată nu te-am mai auzit. Ești bine?

- Îmi pare rău. Vreau să aud mai multe despre Stef. Vreau să-mi povestești tot ce nu mi-ai povestit. Tot ce ai uitat să-mi spui, sau nu ai făcut-o cu bună știință. Dacă vrei să mă recuperezi, acum ai momentul să demonstrezi asta. 

- Dar,Louise..Eu nu pot să..

O întrerup în același mod tăios cu care o obișnuisem în ultimul timp.

- Am nevoie de informațiile astea, pricepi?! L-am iubit pe fratele tău ! Îi simt lipsa în fiecare zi în care adorm plângând cu câte o cămașă de-a lui. Îi duc dorul în fiecare an când, de sărbători, mă regăsesc în același stadiu melancolic, singură, înconjurată doar de propriile gânduri. Sunt singură și blestemată să duc crucea oamenilor pe care i-am iubit, Adele ! Știu că îmi poți înțelege durerea. De fapt, mai mult disperarea. Te rog. Pentru prima și ultima dată după atâtă vreme pierdută și plânsă. 

- Bine,dar vreau să ne întâlnim. Nu pot să spun astfel de lucruri la telefon. Trebuie să ne vedem neapărat. Aveam nevoie de tine și încă am. Simt nevoia unei prezențe familiare,dacă știi ce vreau să spun.Orașul ăsta e...

- Știu. E un oraș măreț. E un oraș diferit, uriaș, grandios. E un oraș perfect. 

Un oftat adânc îmi răvășește perspectiva : E un oraș departe de voi. Normal că e perfect. La ce te așteptai,micuța mea prietenă? 

Dar bunul-simț de care încă știam să dau dovadă, datorită mamei mele, nu m-a lăsat să mă vulcanizez asupra femeii. Știam că îmi e de ajutor. Știam că o pot exploata. Așa că..De ce să nu joc și eu puțin rolul negativ al acestui film și să gust din plăcerea oferită de șantajul emoțional pe care-l aveam la degetul mic? În fond, eram un psiholog. Îmi făceam meseria în scopuri personale și pline de cruzime,dar în dragoste și în război totul e permis. Iar aici, războiul depășea ringul oferit de scenariile mele imaginare.