Însemnările unui suflet absent de tine

Mă gândesc și la mine,câteodată

Cred că am terminat aici. E singura replică ce-mi rămâne întipărită în memorie în ultimul timp și care se repetă constant, în ciuda evenimentelor atât de sihastre ce se învârteau în jurul meu ca în timpul unui spectacol de performanță demonstrat de cele mai grațioase balerine ale secolului 21.

A trecut ceva timp de când nu m-am mai destăinuit propriei persoane. Ar fi atât de multe și totuși atât de puține de spus. Sunt mai bine de 2 ani de când am renunțat să sper la a-l găsi pe Stefan. Îmi vindec încet rănile. Într-o oarecare măsură ireproșabil de lentă, îmi recapăt din puteri. E un nou început. 

În câteva săptămâni am să-mi dobândesc diploma în psihologie iar cu banii câștigați în urma murdarului testament am de gând să-mi deschid un birou particular. Visul meu devine realitate. Sunt atât de mândră ! Surâd cu fiecare gând, depresia parcă dispare din ochii mei. Nuanță închisă a garderobei mele zilnice prinde tendințe deschise în mod imprevizibil. Se pare că este adevărat : timpul cicatrizează rănile de care inima n-a fost în stare să se ocupe.

Nu te găsisem, Stef. Dar prietenii tăi nu întârziau să împrăștie vești despre tine. Totuși,am hotărât să te las în trecut. Merit mai mult. Mereu am meritat mai mult. Doar că...m-am limitat la tine. Trist,huh? Împlineam 25 ani iar vârsta nu-și lăsa nici cea mai mică amprentă pe chipul meu deschis, aproape asortat cu razele solare într-o zi senină a primăverii târzii a anului precedent. Am altă adresă, alt statut, colectiv, viață. Sunt altă persoană și oh, Dumnezeule, cât regret că nu mi-am acordat șansa asta cu mult timp în urmă, în vremea în care viața mea era centrală asupra ta, a lor,a voastră, nu asupra mea.

Trecând peste aceste detalii practic nesemnificative în fața trecutului iremediabil și al timpului pierdut fără întoarcere, mă concentrez pe fericire. Pentru că sunt conștientă de faptul că trebuie să ajungă și la mine. Simt asta. 

------------------------------------------------------După două săptămâni-------------------------------------------

În sfârșit. Prima zi de serviciu. Începe un nou capitol din viața mea. Ținuta lejeră abordată de mine oferea un aer primitor și liniștitor, aproape debordant în fața unei persoane ce urma să-și deschidă răni în fața mea. Răni proaspete, râncede. Aveam să ajut oameni țintuiți la podea de cuie în urmă cărora sângerau durere, nu un simplu lichid roșiatic. Oamenii ăștia sufereau într-adevăr. Sunt persoane care suferă înzecit, pentru toată lumea. Dar există și oameni cărora nu li se acordă atenția pe care o merită cu adevărat. Încă un obiectiv pierdut, societate. Încă un pas spre robotizare, spre pierderea și ultimei fărâme de suflet. De aceea am și ales un astfel de job. Este o adevărată provocare. Atât pentru mine cât și pentru ei. Destăinuirea în fața unui străin este incomparabilă cu încercarea eronată de deschidere într-o conversație subconștiență cu propria-ți persoană. Este ceva ce ne depășește,fiind oameni. Dar merită încercarea.

Biroul își primește primul vizitator ce-și drege vocea răgușită din fire. Îmi pare destul de familiară, faptul ce mă intrigă să mă ridic.