Însemnările unui suflet absent de tine

Surprinderea trecutului

  Încep să privesc viața cu același simț ironizator cu care aceasta mă privește pe mine și să am momente în care râd. Râd puternic, zgomotos, haotic. Un râs nebunesc adus de pragul disperării în care fusesem adusă de el. Sau..mai bine! Să încep să am apucături schizofrenice în care să-mi întorc capul în toate direcțiile posibile. Poate, poate mă aflu în fața unei camere ascunse și iau parte la o glumă extrem de proastă și..extinsă. Nu mă mai recunosc, niciodată nu am fost sigură pe propriile forțe, dar ultimii ani m-au împovărat nespus de puternic. Sunt doar un om atins de mâinile fragile ale timpului și lovit de acele ceasornicarului a cărui gură nu-și găsește alinare, mizând pe timpul scurs al vieții mele. 

Doar gânduri ireproșabil de nevinovate mi se scurgeau prin minte în timp ce ochii mei obosiți erau atât de excentrici în ceea ce privea risipirea lacrimilor cu care se obișnuiseră în atâția ani istovitori. Mă așez tremurândă pe canapeaua abia cumpărată din ultimul oraș în care fusesem invitată ca reprezentant al Congresului Umanist Socializat și privesc în gol. Privesc peretele proaspăt văruit. Mă uit la el și parcă simt că ar vrea să urle de durere doar de dragul de a-mi ține companie. Mesagerul misterios îmi pătrunde din ce în ce mai brutal în minte și, cel mai grav, în suflet. Și mă doare, Dumnezeule ! Mă doare această bătaie de joc. Am obosit. Într-o liniște profundă lăsată de casa în care locuiam de una singură, apar eu : ființă cu speranțe exagerate, gândire copilăroasă și un plânset izbucnit din rărunchii inimii atât de sfâșiate. Mă doare atât de rău. Dar mă mobilizez treptat. Îmi șterg lacrimile înflăcărate și mă uit la scrisoarea regăsită în dreptul ușii. Încerc s-o analizez și observ mici fărâme ale iubirii mele neîmplinite pierdute în anumite părți ale acelei modeste foi de hârtie aurii. Oftez profund și mă regăsesc în fiecare literă a acestui dor profund amănunțit de cerneală. 

Sunt nervoasă. De fapt, sunt supărată. Ce tot spun ? Sunt dezamăgită ! Sunt dezamăgită de mine și de naivitatea de care am putut da dovadă, motiv pentru care sunt prinsă în acest joc al minții și al seducției cu un mesager aproape insuportabil,dar poet. Și pentru toate astea învinovățesc un om care nici măcar nu-mi oferă garanția că încă mai respiră pe acest pământ. Sunt la un capăt fragil al ostilității. Simt că urmează să dau frâu liber nebuniei acaparate și să calc pragul imposibilului, să-mi pierd mințile. Pentru că , în ciuda a tot, sufletul îl pierdusem cu ceva timp în urmă. Devin agitată și îmi caut răzbunarea în foile ce oferă bază unei alte speranțe, probabil imposibile. 

Reiau plicurile timbrate din nou în mâinile mele reci și tremurate și încep să le pipăi amănunțit. Un moment a fost îndeajuns de puternic încât să-mi las corpul să acționeze fără voia minții, rupând scrisorile în bucăți înzecite, parcă devenind concurente cu lacrimile vărsate la primirea acestora. Le rup brusc, fără să clipesc. 

Am crezut că această faptă mă va ajuta să mă regăsesc, sau cel puțin să mă liniștesc. Dar nu, existența în lipsa lui apare ca un infern supranatural aruncat pe Pământ, la mine în suflet. Plâng. Plâng iar, de data asta parcă mai mult ca în alte dăți. Și oftez. Oftez profund. Și de această dată, parcă mai puternic ca în alte timpuri.

Meditația mea nostalgică este întreruptă de telefon. Eram atât de acaparată de propriile scenarii imaginare încât impulsul tonului de apel mă aruncă într-o stare aproape speriată, îmblânzită de slabe palpitații. Răspund : 

-..da? răspund cu o oarecare teamă, deja instinctivă în caracter. 

- Bună, Louise. Știu că a trecut ceva timp și nu vrei să vorbești cu mine dar..

Simțeam că mă sufoc pentru a doua oară, Adele era din nou parte a jocului amețitor din care făceam parte.

- Iar tu? spun eu luând o atitudine fermă spre independentă. Cu siguranță ești o femeie deșteaptă de vreme ce realizezi și singură că nu vreau să vorbesc cu tine sau cu oricine altcineva, părtaș al trecutului meu. 

- Știu asta,Lou. Știu. Îmi pare rău, nu te-aș deranja știindu-te atât de hotărâtă. Dar..ceva s-a întâmplat. Am nevoie disperată de tine. Eram prietene,mai știi?

O întrerup tăios.

- Eram. Îmi place timpul folosit. Îmi place că folosești trecutul. Ești o femeie realistă, încă nu ți-ai ieșit din mână, mă bucură să văd asta. Sprijinul meu v-a fost disponibil în urmă cu mulți ani, până în momentul în care ați hotărât că Stef nu are de gând să se mai întoarcă, moment în care mi-ați sfâșiat și cele mai inerte orizonturi. Tu mai știi ?

-Lou,te rog, iartă-mă...Am nevoie de tine. E vorba de Stef. Te rog. Sunt o soră disperată, nu mă regăsesc de câteva zile și abia recunosc persoana pe care o văd dimineața în oglindă. Mă distrug singură și mă simt neajutorată.

- Bine ai venit în lumea mea, Adele. Indiferența ucide suflete. Al tău abia începe să se desfigureze în timp ce sufletul meu se străduiește să găsească fărâme ale propriului cadavru pierdute cu ani în urmă. Mereu am crezut că datorită faptului că ești mai mare ca mine, ești și mai matură. Doamne, cât m-am putut înșela.. Se vede că ești abia intrată pe acest tărâm negru al pierzaniei și rău îmi pare că nu vei avea cale de ieșire,micuța mea prietenă. A,stai. Fosta mea prietenă. Nu. Cunoștință. Nu,stai. Fostă cunoștință. Așa,mai bine. 

-Em, s-a întors ! 

Încep să râd zgomotos, aproape bolnav. 

- Cine să se întoarcă, iubita mea naivă? Ai chef de jocuri copilărești? Spune-mi și mie. Să anunț întoarcerea tatei din morți. 

- Vorbesc serios. 

Începe să plângă și eu abia atunci realizez gravitatea situației.

-Stai, ce tot vorbești? Cine s-a întors?

-Stef, Louise.S-a întors! 

-...

Receptorul cade în momentul în care urechea mea face contact cu spusele femeii cu care mă duelam prin cuvinte tăioase și însângerate. Alături de receptor, pe podeaua rece a sufrageriei, ajung și eu. 

Mă simt incapabilă față de ceea ce mi se întâmplă. Sunt absentă în propria-mi poveste. Am nevoie de ajutor. Mă cuprinde o stare sihastră de leșin și mă întind în neștire pe podeaua încălzită de corpul meu ,în mod involuntar. Înainte de a-mi da seama, sunt cuprinsă într-un somn adânc, fără voia mea. Sunt copleșită de veste. Sunt copleșită de dor. De tristețe. De iubire. De ură, pentru că plecarea ta a absentat-o pe a mea, om necuviincios ! Sunt copleșită de tine, Stef. 

Și ațipesc...