Însemnările unui suflet absent de tine

Remușcări

Urăsc fiecare zi mai mult pe timp ce trece. Urăsc nopțile care-mi acaparează mințile. Urăsc diminețile ce mă readuc la realitate prin conștiință. Urăsc tot ce mă înconjoară. Adevărul crunt e că mă urăsc pe mine. Lumea din jurul meu nu are nici cea mai lipsită de semnificație vină. În oglindă am un criminal cu sânge rece. În bucata de geam translucidă ce-mi arată reflexia am o amintire cruntă: ziua în care priveam cum rămâneam orfană,dar nu eram mișcată de acest sentiment devastator. Groaznic pas, Louise! Groaznic! Unde-mi era mintea, Dumnezeule? Nu eram mișcată de gândul că îmi dispărea tatăl sau eram împrietită de situație? Șocul din seara respectivă îmi derulează imaginile scenei într-o atmosferă amară, lipsită de credibilitate. N-aș putea povesti nimănui. Mi-ar fi imposibil să reproduc fără să-mi semnez propriul bilet spre 2 locații,probabil alese prin destin : ospiciu sau închisoare. Nu știu unde m-aș simți mai în siguranță. Dar cu siguranță în libertate mă simt ca un adevărat prizonier. 

În seara în care mi-am făcut tatăl să treacă în neființă,mai exact acum 3 ani, am simțit o oarecare plăcere produsă de faptă. Mintea mea bolnavă și gustul fricii amestecat cu adrenalina produsă de agitație mi-au adus plăcere. O plăcere bolnavă și fictivă,dar reală. Nu voiam să împiedic asta. Motiv pentru care nici nu am făcut-o. O merita. Drogurile îl aduseseră în pragul disperării. Voia să mă abuzeze sexual pentru a 3-a oară. Nu am putut accepta o altă traumă. M-am panicat puternic și ireversibil.Am făcut-o. Cu sânge rece, într-o fracțiune de secundă, lipsită de rațiune.. Am plâns întreaga-mi viață din vina lui, în final ajungând să-l străpung cu propriul briceag. Îmi amintesc de parcă ar fi trecut abia o zi. Îmi amintesc felul în care a intrat peste mine în baie, duhnind a alcool și heroină, strângându-mi talia și șoptindu-mi că mă iubește. L-am crezut. Mă simțeam ca într-un cerc metaforic și plin de fericire deoarece auzeam astfel de vorbe din gura lui pentru prima dată în viață. Filmul s-a rupt în clipa în care începuse să mă dezbrace și , totodată, să mă bruscheze. Cu filmul s-a rupt și firul de ață de care-i atârna umila viață. L-am înjunghiat inima cu sânge rece. O scurtă lovitură care,aparent,i-a fost fatală. Îl vedeam cum mă privea în ochi și îmi implora ajutorul,dar eram mută. Nu vedeam decât sângele imprimat pe mâinile mele criminale.

*Am să las un bilet în care se va crede că-i suicid curat. Autopsia îi va ieși limpede ca apa izvorului de munte pe care l-am vizitat,în mod ironic, cu el. O sinucidere simplă dar lăsând durerea unui final deschis, plin de întrebări și regrete.* 

Asta era esența ce-mi trecea prin minte. Nu mai vedeam nimic. Nu mai gândeam nimic înafara acestui fapt. Eram consumată mental de greșeala unei persoane a cărei pedeapsă am hotărât s-o aplic chiar eu.

Mă simt bântuită de scena morții sale. Sunt blestemată să-mi visez părintele trecut în neființă din propria-mi cauză, la nesfârșit. Sunt un înger ale cărui aripi s-au tăiat iremediabil de darul său divin și s-a prelucrat în demon. Sunt ceva ce nu mai poate fi recuperat, însă sunt cu un pas înainte față de ieri. Mândria ce mă acapara în urmă cu 3 ani în ceea ce privea fapta păcătoasă a dispărut, treptat, după mult timp. Acum mă confrunt cu realitatea - cel mai mare inamic al meu. Vreau să îndrept o greșeală ce a fost plătită, la propriu, cu viața.  

Încerc să țin asta cât mai ascuns, chiar dacă sunt mâncată de vie de conștiință și coșmaruri.Dacă persoanele pe care le iubesc ar afla,mi-ar denigra sufletul cu ură și dispreț. Nu pot permite asta. Mai ales ție, mamă. Mai ales ție, Stefan. Mai ales vouă.