Cânt iubire

Cap.4 Daemon

Stă lipită de peretele pe alocuri murdar și mă privește în ochi, parcă provocându-mă să fac vreo mișcare. Le ordon ochilor să nu coboare mai jos, dar probabil Emma se simte curajoasă astăzi. Privirea îi fuge spre buzele mele și se îmbujorează toată. Se încruntă în fața propriei reacții și se enervează pe mine, de parcă eu aș fi de vină că nu e în stare să își țină privirea acasă.

— Poți să te dai de pe mine sau ai nevoie de ajutor? mârâie printre dinți.

Deci pisicuța e sălbatică azi și am vaga senzație că știu ce îi provoacă agitația, dar, păstrându-mi bănuielile pentru mine, mă dau la o parte și o las să o ia la goană pe scări.

Nu așteaptă să îi deschid portiera, urcându-se singură în mașină, și nu zice nimic în drum spre colegiu. Nici eu nu îmi bat capul să adaug ceva. Aștept să izbucnească ea.

— Știi, nu e nevoie să mă duci tu la școală, pot lua autobuzul, remarcă pe un ton aparent nonșalant, dar felul în care se preface că e atentă la drum îmi demonstrează că o interesează replica mea.

Tocmai de aceea nu spun nimic. Prefer să o las fierbând în suc propriu și realizează și ea asta, dispărând din mașină imediat ce ajungem la liceu.

Orele se scurg lent și o văd la fiecare dintre ele încercând să se așeze cât mai departe de mine. Însă, la pauza de masă, gata cu distanța. Chiar dacă scaunul Gemmei e gol, fiindcă nu-i la școală, Emma nu pare să știe asta și se așează lângă mine mai mult forțată de Lola.

— Cum se simte Gemma? mă întreabă Elena pe la jumătatea pauzei, și toate privirile se întorc spre mine.

Totuși, doar reacția puțin nedumerită a Emmei îmi atrage atenția.

— Aseară, când am ajuns la apartament, era la fel de rău, dar se mai liniștise spre dimineață când am dus-o acasă.

Toți dau din cap, înțelegători, numai pisicuța rămâne puțin surprinsă, de parcă și-ar fi dat seama de ceva, dar încearcă să-și mascheze reacția, luând o gură de apă.

Am bănuit încă de dimineață că m-a văzut cu Gemma, aseară. Dar dacă tot pretinde că nu-i pasă de mine, de ce e arțăgoasă?

Simplu: ea niciodată nu e ceea ce pare a fi.

***

Cina în familie nu e stânjenitoare datorită surorii mele care vorbește neîntrerupt. Apreciez că la fiecare masă de acest gen încearcă să mă ajute, dar adevărul e că puțin îmi pasă. Doar pentru că Roosevelt e tatăl meu biologic, nu înseamnă că îl consider părintele meu. Angela, pe de altă parte...

Întotdeauna se așază în dreapta lui și vorbesc despre o groază de lucruri, încât mă ia cu amețeli numai când îi aud. După implementarea acestui ritual de seară, au încercat să mă introducă și pe mine în discuțiile lor, însă după primele eșecuri au realizat că e inutil să încerce. Știm toți trei că vin doar pentru Angela. Ea e atașată de amândoi și o înțeleg. Spre deosebire de mine, nu a avut o familie care să o iubească și să o protejeze, iar acum, că ne are pe noi și pe Leon, încearcă să ne țină cât mai uniți posibil.

După ce terminăm și cu desertul, mă pregătesc să ies, ca de obicei.

— Ai grijă de tine, puștoaico. Ai înțeles? îi șoptesc, îmbrățișând-o.

Încuviințează și se desprinde din brațele mele, pornind spre camera ei. Pentru simplul fapt că nu mă conduce până la ușă, îmi dau seama că ceva e diferit în seara asta. Chiar foarte diferit.

— Daemon, poți să vii până în biroul meu? îmi zice Jeffrey imediat ce Lola dispare pe scări.

Fără să îmi aștepte răspunsul, se întoarce pe călcâie și pornește spre ceea ce bănuiesc că e biroul; nu am inspectat cu atenție casa în care s-au mutat la începutul lunii.

Îl urmez după o secundă de ezitare.

Biroul e impunător, cum mă așteptam. Masa de scris, dintr-un mahon lucios, e o piesă de mobilier cel puțin impunătoare și nici proprietarul ei nu e mai prejos.

— Uite, începe el, știu că nu te interesează de mine nici cât negru sub unghie, dar vreau să participi la conversația din timpul mesei măcar pentru sora ta. Chiar dacă încearcă să se țină tare, e evident că suferă. Vrea să ne vadă uniți, iar tu nu faci absolut nimic pentru asta.

Bărbatul din fața mea ar putea fi eu peste vreo două decenii. La fel de înalt, cu o masă musculară la fel de bine definită, doar ridurile care marchează trecerea timpului și câteva fire albe fac diferența între noi. E uimitor cum am locuit în același oraș timp de optsprezece ani, în același cartier vreo patru ani și nu ne-am întâlnit niciodată până acum două luni.

Îmi doresc să nu-l fi întâlnit.

Nu simt nimic pentru el și sunt sigur că e reciproc asta.

Nu am vreo reacție vizibilă la vorbele lui, în afară de a mă întoarce pe călcâie și a ieși din încăpere. Plec acasă și nu mă sinchisesc de rugămintea lui. E mai mult decât suficient că vin la cinele lor. Nu am cerut o familie și nu am nevoie de ea. Poate doar de Lola, pentru care, fiind geamăna mea, simt o anumită atașare care devine tot mai puternică pe zi ce trece.

Zâmbesc cu gândul la micuțul taifun care e câteodată. Esență tare în sticlă mică.

Cobor din mașină, încă gândindu-mă la Lola, și-mi ridic ochii spre apartamentul de la etajul patru, involuntar.

E acolo. Cu părul desprins și ochi scânteietori, pisica mă urmărește din ascunzătoarea ei, exact cum a făcut seara trecută. Vede că a fost descoperită, dar nu dă înapoi, conștientă de inutilitatea gestului. Războiul privirilor încetează când închid portiera, pornind spre intrarea în clădire.

Chiar dacă sunt primul care renunță, știm amândoi la fel de bine că eu sunt câștigătorul.

Unu pentru mine, zero pentru ea...