Cânt iubire

Cap.28 Dublă perspectivă - final

DAEMON

Cât timp domnul Domunski a vorbit despre derivate, subliniind importanța lor vitală, Monica se gândea cum să o omoare pe Emma, lent și chinuitor. Trebuia să fii orb ca să nu sesizezi privirea cu care o țintuia pe blondă, însă Emma nu a părut să observe ceva, indiferentă la șușotelilie celorlalți.

Oricât încerc să îmi induc sentimentul siguranței, sunt tot mai îngrijorat pentru ea. Nu vrea să-mi vorbească și-mi tot spune că e bine când încerc să văd ce gândește, ce simte. Cearcănele tot mai pronunțate, pielea palidă, apatia, toate mă disperă și demonstrează că acel "bine" e o mare minciună.

Îi iau mâna fragilă într-a mea. Luată prin surprindere, își ridică privirea verde spre mine. Zâmbește, în timp ce din spatele ei, Monica o ștrangulează mental de sute de ori.

Pierd pisicuța din ochi zece minute și deja își face dușmani care vor s-o linșeze cât mai curând.

Soneria se aude doar o secundă, pentru că în următoarea toți sar din bănci, pregătiți să meargă acasă. La meteo s-a anunțat o nouă furtună de zăpadă, deci toți speră la și mai multe zile libere. Nu ar fi fost nevoie să verific starea vremii ca să-mi dau seama că urmează ceva urât. Cerul e de un negru murdar, aproape maro, cu nori ce se mișcă amețitor de repede. Am mai văzut o singură dată așa ceva, acum vreo zece ani, într-o vară secetoasă. După două luni fără ploi, cerul a devenit un râu de nori care s-au revărsat în cea mai urâtă furtună pe care am văzut-o vreodată. Acum nuanța e cam aceeași, poate chiar mai prevestitoare de rău. Nu sunt superstițios, dar nu pot să-mi înăbuș simțurile care mă avertizează că urmeaza ceva rău. Oribil și îngrozitor.

Și nu la vreme mă refer.

- Mergem?

Încuviințează cu un zâmbet palid și ieșim ultimii din sala de clasă.  La vestiar, o ajut să-și pună geaca groasă, de ski, apoi fesul negru cu urechiușe de pisicuță pe care i l-am făcut cadou zilele trecute. Nu mă pot abține și îi fur un sărut scurt, dar profund. Puțină culoare-i revine în obraji, dar nu reacționează în alt fel.

Pisicuța mea se pierde, iar eu nu știu cum s-o ajut.

În parcare, amândoi ne uităm neliniștiți la cerul negru. Locul e aproape pustiu, cei puțini rămași grăbindu-se să se ascundă în case. Prin zgomotul furios al vântului, aud un telefon sunând, dar îmi dau seama că-i al Emmei doar după ce închidem portierele și văd că e cu el la ureche.

- E pentru tine, mi-l întinde brusc, cu o expresie împietrită.

Încruntându-mă înaintea întorsăturii de atitudine, răspund mecanic, ca abia după să îmi dau seama de ce a reacționat Emma așa.

- Daemon, de ce e închis telefonul tău? Avem lucruri importante de vorbit despre George.

Caut privirea ei, dar mi-o evită. Jeff sigur i-a spus de ce m-a sunat.

- Spune.

- Nu la telefon, vreau să ne întâlnim cât de repede poți.

- Ei bine, nu pot. După cum știi, sunt cu Emma și-

- Poți să mergi după ce mă lași acasă, serios, se-ntoarce spre mine, demonstrând că a ascultat atentă discuția.

- Am auzit-o, Daemon. Te aștept aici când termini.

Închide apelul înainte s-apuc eu. Întind telefonul Emmei, care mi-l ia fără să mă privească și și-l pune în buzunar. Aștept să înceapă cu întrebările, cu acuzațiile, dar nimic nu se întâmplă.