Cânt iubire

Cap.17 Emma

― Nu-i corect!

Daemon râde înăbușit, împingând telecomanda și mai departe de mine. Mă zbat ca peștele pe uscat în brațele lui, încercând s-o recuperez, dar eforturile îmi sunt în zadar. N-am șanse să ajung la ea.

Nu aș fi crezut niciodată că e atât de bine să stai în brațele băiatului pe care-l placi, îmbrăcată în pijamalele groase, cu pisicuțe, nepieptănată, și să te uiți la filme. Daemon e la fel de neglijent îmbrăcat, cu un tricou vechi și moale și niște pantaloni care-i atârnă pe șolduri. E întins pe canapea, sub mine, și-și bate joc de ura mea pentru filmele de dragoste. La televizorul cu plasă rulează Titanic, iar mie-mi vine să-mi scot ochii cu furculița când mă uit în direcția aceea. Halal duminică seară.

― Haide, pisicuță, fetele se omoară după dulcegării d-astea. Ție de ce nu-ți plac? face pe arogantul, zâmbind pe jumătate și omorându-mă cu zile.

Se întinde și mai tare, depărtând telecomanda și rânjește cu toți dinții la privirea mea criminală.

― Pur și simplu mi se par niște prostii, mă străduiesc să par indiferentă, încrucișându-mi brațele. Numai fraierele se uită la filmele astea.

― Da? Dar The notebook? Ce spui, ne uităm la el?

― Nici gând, dă porcăria aia încoace!

Pieptul îi vibrează datorită hohotelor pe care încearcă să și le abțină. Ochii negri îi strălucesc în semiîntunericul din jur și mă simt nevoită să-mi mut privirea în altă parte, înghițind în sec, cu veselia curmată brusc.

Felul în care se uită la mine e mult prea intim, prea cunoscător. Nu vreau să se uite așa, cu acea privire de parcă aș fi totul pentru el. Nu vreau să mă obișnuiesc cu asta și să mă topesc de dorul lui când va pleca.

Nu regret că i-am spus tot, începând cu schimbarea mamei și sfârșind cu divorțul și perioada de după, doar că nu vreau să ajungă să mă cunoască prea bine, să-mi știe fiecare gând, fiecare părere.

Mi-e teamă că în acest fel ar putea să mă urască sau să mă iubească, iar eu nu admit niciuna. Nici pentru mine, nici pentru el.

― Mâine avem școală, nu mai bine mergem la culcare? mă eschivez, încercând să cobor de pe canapea.

― Emma, se opune, prinzându-mă de mâini.

Atât e nevoie să rostească și știu că nu voi scăpa până ce nu voi spune tot. De cele mai multe ori, își dă seama de schimbările din atitudinea mea mai bine decât mine.

― Emma, mereu ți se întâmplă asta. De ce?

E blând și întrebător. Fără să-și desprindă mâinile din jurul taliei mele, se ridică de pe canapea cu tot cu mine, făcându-mă să țip scurt, și merge câțiva pași în față, așezându-mă în fața șemineului de sub TV. Oprind filmul, apasă pe un alt buton și instantaneu flăcările se aprind, roșii și strălucitoare.

― Șemineu electric, îi replică rânjind gurii mele căscate.

Se duce și ia pătura de blană de pe canapea, apoi se așează lângă mine, înfășurându-ne pe amândoi în ea. Își încolăcește mâinile și picioarele în jurul meu, apropiindu-mi fața de a lui încât mai sunt doar câțiva milimetri între buzele noastre.

― De ce te temi? șoptește.

Dar nu știu dacă se referă la teama de acum, la temeri în general, ori la altceva. Nu vreau să răspund, să-i spun de ce mă tem cu adevărat. Nu vreau să-mi recunosc că mă tem de acel ceva.

― Nu știu, șoptesc într-un final.

― Eu știu.

Mai ia din milimetrii dintre noi, punându-mi mâna lui caldă pe obraz. Buza începe să-mi tremure incontrolabil și ochii mi se umezesc, fiindcă îl cred că știe și abia acum mi-e teamă.

― Știi? întreb cu glasul tremurându-mi.

― Știu. Te temi de iubire.

Și ne pecetluiește buzele într-un sărut lung, menit să-mi demonstreze că are dreptate.

Mă tem de dragoste, deși e prea târziu ca să mai fug de ea.

***

Aburii somnului dispar când ceva greu se lasă pe partea mea de pat. Deschid un ochi și-l văd pe Daemon privindu-mă.

― Mi-e somn...

Chicotește când mă răsucesc în pilotă și ajung să arat ca un cocon de fluture. Mă întorc spre el, încruntându-mă enervată și făcându-l să râdă în hohote. E minunat să știu că pot face persoana aceea rece pe care o afișează dinaintea altora să devină atât de dulce și zâmbitoare când e cu mine.

― Te cred că vrei să dormi, dar avem ceva mult mai important de făcut.

― Încerci să-mi spui că școala e mai importantă decât somnul? Nu prea cred, gogoșel. Nu mă prinzi în plasă chiar așa, rostesc băgându-mă cu totul în cocon.

― Gogoșel? Foarte amuzant, pisicuțo, dar nu, nu despre școală vorbeam eu. Știi ce zi e azi?

Îmi storc creierul în căutarea unui răspuns, dar nu fac decât să devin și mai confuză.

― Luni? Las-o baltă, zic când îl văd că se strâmbă, nu știu ce vrei și nici nu-mi pasă. Ai face bine să-mi faci clătite cu ciocolată dacă vrei să te iert că m-ai trezit din somn.

― Cam multe pretenții pentru o pisicuță.

Însă o spune zâmbind, apoi se ridică și pleacă spre bucătărie, deci știu că voi primi ce vreau. Mă pregătesc destul de repede cu veșnicii blugi groși și puloverul vișiniu și arunc o privire în oglindă când mă machiez, discret spre eu, și constat că are dreptate într-un fel. Coama sălbatică de păr blond și ochii de un verde aprins, ușor migdalați, chiar mă fac să semăn cu o felină. Nu chiar o pisică, dar pe-aproape.

Ridicând din umeri, pornesc spre bucătărie, dar pașii îmi încetinesc pe măsură ce mă apropii.

Lumina e stinsă, dar zeci de lumânări parfumate fac încăperea să strălucească. Masa e aranjată ca la carte, cu vase de cristal, și, cireașa de pe tort, frumosul meu zeu al întunericului mă așteaptă să intru în încăpere, cu doi trandafiri în mână: unul alb și unul roșu.

― Daemon...?

Se apropie încet și face o plecăciune adâncă când ajunge în fața mea, apoi îmi înmânează trandafirii.

― Majorat fericit, iubire.

Deci asta era. 19 ianuarie și a optsprezece-a mea aniversare.