Cânt iubire

Cap.10 Daemon

Zâmbește.

Privind pierdută spre furtuna ce se dezlănțuie afară, Emma pare mult mai mică și mai vulnerabilă în hanoracul mult prea mare pentru ea. Cana aburindă de ceai nu face decât să întregească tabloul; e exact unde sper să o văd tot mai des.

Ar fi o prostie clișeică și de un mare egoism să spun c-o vreau în inima mea neagră, dar, exact ca o pisicuță, ea se strecoară prin întuneric și chiar acolo intră. Ireversibil de adânc.

În mod bizar, nu mă tem și nici ea nu pare s-o facă.

E prea devreme. Patru zile de când ne cunoaștem? În mod normal încă ar trebui să fim amici, nicidecum prieteni sau ce suntem noi.

Ce suntem?

Nu știu. Împreună? Nu suntem pregătiți pentru o relație de acest gen și știm amândoi asta. Prieteni? Relația dintre noi e prea profundă pentru asta. Atunci?

Repet: habar nu am.

Printr-un acord tacit, amândoi am hotărât că școala nu e o prioritate astăzi și bine am făcut. La nici o oră de la începerea cursurilor, furtuna care a început a determinat închiderea scolii pentru siguranță.

Nu că ne-ar păsa prea mult. Ei categoric nu-i pasă.

Mai soarbe puțin ceai, apoi își mută privirea verde pe mine, sfredelindu-mă cu intensitatea din ea.

- Deci..., își drege glasul, ce facem?

Nu-i răspund la asta; îi arăt. Depărtându-mă de blatul de care stăteam rezemat, o iau de mână și pornim spre living, apoi petrecem două ore uitându-ne la The Conjuring. Eram sigur că nu-i va plăcea, dar nu acesta a fost scopul meu.

Două ore cu ea tremurând în brațele mele nu prea sunt de lepădat.

- Să nu crezi că nu-mi dau seama ce faci... zâmbește la pieptul meu, dar fără să-și schimbe poziția sau să oprească televizorul ce rulează în continuare filmul de groază.

Și îl vedem până la final, apoi doar stăm îmbrățișați pe canapea, în căldură și în liniște.

Afară plouă.

***

Ziua de luni începe în forță, cu un Leon turbat în fața pragului meu.

- E numai vina ta că m-am certat cu Lola! aproape-mi urlă în față.

Dă năvală în apartamentul meu scoțând flăcări pe nări și se răsucește de mai multe ori prin living, furios, de parcă ar căuta ceva. Sau pe cineva.

- ...?

- Nu fă moaca aia la mine! se strâmbă când ridic dintr-o sprânceană. Știi foarte bine pe cine caut.

- Nu ți se pare că Lola e prea mare pentru a încăpea sub pernele canapelei? Zic și eu, așa.

Oftează trecându-și mâinile peste față, apoi se aruncă pe canapeaua în cauză, frânt. Cearcănele mov și rictusul care îi tronează pe buze îmi dau de înțeles că nu a mai dormit de ceva timp și nici nu a mâncat.

- Acum că pari o persoană rațională, îmi poți explica ce te-a apucat? încerc să îl iau încet.

Oftează iritat și îmi aruncă o privire sumbră de parcă aș fi cauza tuturor necazurilor sale.

- Lola vrea să te muți cu ea și cu tatăl ei, dar nu știe cum să-ți spună.

Doar ani întregi de practică mă opresc să afișez șocul ce încearcă să mi se reflecte pe chip. Ce aud mă surprinde mai tare decât vreau să arat, însă nu ca și cum aș putea ascunde vreo reacție de Leon. Când e în toane bune, adică mai tot timpul, e un tip formidabil după standardele mele, și un prieten foarte bun, deci mă cunoaște mai bine decât oricine.

- Și motivul pentru care v-ați certat este...?

- Păi ăsta e, ridică din umeri resemnat. A zis că dacă nu vei accepta, va veni ea să stea aici și nu e corect! se e înfurie din nou spre sfârșitul frazei.

Însă furia lui are un soi de disperare în ea, disperare pe care o înțeleg.

- Dacă Lola se mută cu tine, nu pot să mă mai duc la ea mereu, face o față de câine plouat.

- Și de ce nu, mă rog? mă prefac că nu am înțeles ce vrea să spună.

- Tocmai mi-ai dat, foarte subtil, permisiunea de a mă strecura în camera ei peste noapte? se entuziasmează de parcă are doi ani și i-am dat o acadea.

- Nu.

- Vezi, de asta nu vreau să se mute cu tine! I-am și spus. E mult mai aproape de mine unde stă acum. În plus, ești un catâr prea protectiv de cele mai multe ori.

Pare cu adevărat disperat, dar nu mi-e milă de el. Înțeleg de ce s-a supărat Lola. La cum văd că reacționează, cel mai probabil i-a impus să rămână acolo, fără să-l intereseze părerea ei. Mare greșeală e asta sau cel puțin așa m-a învățat Emma în sfârșitul de săptămână petrecut împreună.

- Știi, Emma m-a învățat că atunci când o fată își dorește ceva, cel mai bine e să o asculți, să-ți dai cu părerea și apoi să o lași să-și îndeplinească visul. Tu cum faci asta?

Cade puțin pe gânduri și se vede că nu știe ce să zică, dar am senzația că își va schimba părerea. Văd pe fața lui când nu se mai gândește la discuția noastră, ci la ceea ce am spus despre vecina mea.

- Să înțeleg că Emma îți ține prelegeri despre cum să te comporți cu fetele, mai nou. Supune-mi, ce ați mai discutat voi doi? ocolește subiectul deloc subtil, încercând totodată să afle mai multe despre mine și Emma.

- Nu cred că te privește. Acum du-te și împac-o pe Lola. Spune-i că trec diseară să vorbesc cu ea.

Nu îl mai las să vorbească și, aruncând o privire fugară spre ceas, încerc să îl gonesc cât mai repede pe nemernic, fiindcă aproape uitasem că în scurt timp am musafiri. Însă, în ciuda eforturilor mele, exact când deschide ușa, Emma este în fața ei, pregătită să intre cu un bol cu mâncare aburindă în brațe. Halal sincronizare.

- Emma, deschide fraierul gura, chiar despre tine discutam mai înainte! Ce mai faci?

Are un rânjet prostesc întins pe toată fața, rânjet ce o face pe Emma să se încrunte. În ochii ei reușesc să citesc un amestec ciudat de dezamăgire și resemnare înainte să-și ferească privirea.

- Am trecut doar să las ceva.

Tot fără să mă privească, aproape că-mi trântește vasul în brațe și pornește val-vârtej spre ușa ei, salutându-ne din mers.

Sunt aproape sigur că știu de ce a reacționat așa.

- Dispari înainte să mă întorc, mârâi la Leon în timp ce alerg spre Emma, încercând să o prind din urmă.

Aproape că-mi trântește ușa în nas, dar reușesc în ultima clipă să-mi strecor bocancul între ea și prag. Întru în apartament înainte să apuce ea să reacționeze, știind că pisica dulce și blândă din ultimele zile a dispărut. În fața mea stă una sălbatică, cu ghearele scoase, pregătită de atac.

Sau de apărare.