Cânt iubire

Cap.20 Daemon

I-am cunoscut pe Elena și Trent când am fost primit în casa familiei York. Fiind vecini și prieteni de familie totodată, erau mai mereu în curtea noastră. De Trent m-am apropiat treptat. Era de treabă și părea că se înțelege bine cu Leon. A știut să respecte pierderile noastre și ne-a sprijinit cum a putut. Elena, însă... cu ea am o amintire pe care cel mai probabil n-o voi uita niciodată.

Într-o zi am rămas singur acasă. Nu era foarte cald afară și, prin urmare, m-am gândit eu atunci că să citesc o carte în hamac ar fi o idee bună. Ce nu luasem eu în considerare era că Elena, intrând în curte ca la ea acasă, ocupase hamacul și lenevea în el. Deși, în mod obișnuit, aș fi făcut stânga împrejur și aș fi căutat alt loc de citit, am rămas totuși la prima idee și-am rugat-o să-mi cedeze mie hamacul.

― S-o crezi tu, brunetule, a răspuns foarte înțepată. Ce, crezi că dacă mămica ta a dat colțul o să fii tratat ca un prințișor de acum încolo?

Când am auzit-o, am rămas cu gura căscată și la propriu, și la figurat. Ea nu făcea decât să se uite la mine, încordată, cu cele două codițe blonde foarte zburlite, așteptând ori să sar la bătaie, ori să fug, ori să încep să plâng. N-am făcut nimic din stea. În schimb, mi-am îngustat ochii și am pronunțat o simplă constatare.

― Ai o problemă cu mine.

A încercat să-și mascheze surprinderea când n-am reacționat cum se aștepta, și și-a dat ochii peste cap, ironică, relaxându-se.

― Evident că am. Toată lumea calcă pe lângă tine de parcă ar fi cioburi pe jos, chiar și Leon. „Vai, să nu-l rănim, și-a pierdut mămica..." imită pe cineva cu o voce caraghioasă. Treci peste odată, zice pe un ton acru, m-am săturat să stea lumea după fundul tău.

Își încheie pledoaria zâmbind triumfătoare, cu ochii azurii strălucind de mândrie. Nu știu dacă ce a zis sau atitudinea ei sunt cele care m-au făcut să izbucnesc în râs, dar știu sigur că nu mă mai amuzasem atât de bine dinainte să moară mama. A părut uimită, crezând că râd de ea și s-a ridicat în picioare cu furie, dându-mi ocazia perfectă să mă arunc în hamac.

― Ești amuzantă, blondo. Și da, ai dreptate, ar trebui să trec peste.

S-a încruntat, nesigură dacă ar trebui să mă creadă, dar a cedat într-un final.

― Mda. Mă rog, să nu crezi că suntem prieteni sau ceva acum.

― Hmm.

― Și, oricum, mie nu-mi plac bruneții.

Și acestea fiind spuse, a plecat însoțită de hohotele mele de râs.

Îmi va fi dor de blonda asta înțepată.

***

Nu sunt sigur dacă am ațipit, dar tresar când medicul apare să anunțe ce schimbări au apărut în starea lui Trent. Remarc în treacăt că Leon s-a întors și o ține pe Lola de mână, dar Emma nu se vede nicăieri.

― Fizic, se vindecă cu fiecare oră care trece, dar mintea lui nu vrea să reacționeze, ne spune Dr. Musso, după cum scrie pe ecuson.

Mama lui izbucnește în alte lacrimi, în timp ce restul oftăm deznădăjduiți. Într-un fel înțeleg de ce nu vrea să se trezească. Cum să o facă dacă fata visurilor lui, după care a salivat în secret toată viața și cu care era împreună doar de câteva luni nu mai e și nici nu se mai întoarce?

Sunt sigur că nimeni nu ar vrea să fie în locul lui.

**

Am observat că Elena îl place pe Trent abia la un an după ce mă mutasem la Leon. Era începutul clasei a zecea, chiar în prima săptămână de școală, iar Trent se lăfăia pe coridoare cu cuceririle lui de peste vară. Elena ascundea foarte bine tot ceea ce simte, dar răbufnirea pe care a avut-o la un prânz mi-a fost suficientă ca s-o citesc cu adevărat. Pe atunci nu aveam nici un scaun în plus la masă, dar Trent, prea orbit de machiajul majoretei cu care venise, a uitat acest lucru și a așezat-o pe scaunul Elenei. Să spun că tipa a plecat fără extensii și fără tot ce era fals din ea ar fi un eufemism. Însă Trent ori a ignorat motivul ieșirii ei, ori l-a pus pe seama a altceva fiindcă a continuat să o trateze ca pe o prietenă veche. Așa au continuat timp de doi ani, până toamna trecută când, la o petrecere la casa Gemmei, Elena a căzut în piscină, iar Trent a sărit s-o ajute ca un mare erou ce e. Deja aveau câteva săptămâni de când se tachinau, deci întâmplarea din bazin a fost ocazia perfectă ca cei doi să rămână împreună pentru totdeauna.

Sau nu chiar.

***

Mai stau pe scaun fix cinci minute după care țâșnesc în picioare, speriind o asistentă.

Emma încă nu a venit.

Mă îndrept spre Leon, fiindcă știu ca fost și el afară, și îl întreb încet, ca să n-o trezesc pe Lola. A adormit ca un îngeraș, cu fața în pieptul lui, și poate că mi-aș face griji pentru felul în care se simte dacă nu aș avea altele mai grave pe cap.

S-a întâmplat ceva cu Emma.

Leon îmi zice că a vorbit puțin cu ea, apoi, la insistențele ei, a lăsat-o singură pe bancă ca să-și adune gândurile. Dar asta s-a întâmplat acum o oră.

Emma.

Aproape fără să-mi dau seama, o iau la goană spre lifturile ocupate. Chiar dacă pare a fi o prostie, simt că fiecare moment e crucial, așa că aleg scările și aproape că-i dărâm pe toți cei întâlniți în cale până la parter. Intrarea e destul de aglomerată și ies în aerul rece cu greu, dar n-o zăresc nicăieri. Pornesc spre părculeț, cum mi-a zis Leon, și sunt atent la fiecare detaliu. Stratul fin de zăpadă mă ajută să văd urmele recente doar până la parcare, unde asfaltul e din nou curat. Deși totul e în regulă, agitația îmi devine din ce în ce mai mare, așa că la intrarea în părculeț mă opresc și mai arunc o privire de ansamblu asupra zonei.

Ceva ce nu observasem înainte stă exact în mijlocul parcării, dar nu pare ceva important; poate o sacoșă neagră adusă de vânt. Ca să fiu sigur, mă apropii precaut și ridic chestia, blocându-mă cu ea în mână.

E fesul negru cu urechi de pisicuță al Emmei.