Cânt iubire

Cap.6 Daemon

Șoc. Neîncredere. Furie.

Toate aceste emoții se succed cu rapiditate pe fața Emmei și când ajunge la cea din urmă, știu c-o să mă zgârie ca o pisicuță sălbatică ce e. Rău de tot.

— Curse ilegale de mașini? Ai înnebunit? Acum mă duci înapoi acasă, nu vreau aici! se agită pe locul din dreapta, dând din mâini de parcă ar vrea să mă plesnească.

Să încerce.

Mă străduiesc să o ignor și parchez sub un stâlp de iluminat. Cândva era un depozit de cherestea aici, dar cu noul program de protecție a mediului și oprirea defrișărilor a fost abandonat, devenind locul cel mai frecventat de vitezomanii orașului Chicago. Emma privește în jur, precaută, dar cu un strop de curiozitate.

Dacă nu mă înșel, pisicuța mea e o rebelă până în măduva oaselor.

Cobor, cu ea urmându-mi exemplul, și ne apropiem de tribunele improvizate. Recunosc una din mașinile care se întrec acum și nu-mi pot reține un rânjet satisfăcut. Chiar îmi doream ca Ramiro să fie aici.

Am nevoie de o cursă bună.

Întorcându-mi privirea spre Emma sau spre locul în care ar fi trebuit să fie, mai bine spus, scanez apoi întreaga mulțime și reperez căpșorul blond tocmai în celălalt capăt al pistei, sub un stâlp de iluminat. Cum a putut să ajungă atât de repede tocmai acolo?

— Cauți pe cineva?

Emma, privind și ea mulțimea adunată, bea dintr-o cutie de Sprite cu un pai verde, ca ochii ei.

— Pe tine. Și puteam să jur că tu ești aia.

Îi arăt capul blond și își mijește ochii de felină în direcția aceea, doar pentru a se întoarce spre mine o clipă mai târziu.

— Pare a fi Lola. Uite, părul are reflexe argintii în lumina stâlpului, vezi?

E rândul meu să îmi mijesc ochii, în timp ce o apuc pe Emma de mână și o trag în direcția aia. Vrea să se desprindă de mine, dar o țin prea strâns așa că renunță, dar o simt cum vibrează de nervi.

Nu are cum să fie aia Lola. După tot ce s-a întâmplat și dulcegării de genul „Nu vreau să te pierd niciodată, te iubesc atât de mult, bla bla bla" între ei doi, Leon i-a promis solemn că nu va mai participa la curse.

Și totuși...

Într-adevăr, e Lola. Dar nu Leon e cel pentru care își roade unghiile disperată, pentru că el e cu un braț încolăcit în jurul taliei ei, privind la fel de concentrat cursa. Mai analizez încă o dată mașinile implicate, dar tot nu înțeleg ce se întâmplă până când nu-mi arată pisicuța.

— Hei, Lola, ăla nu-i tatăl tău?

Primul gând care-mi vine în minte e că Emma nici măcar nu are de unde să îl cunoască pe Jeffrey, dar apoi îmi amintesc că o mai aduce sau o ia pe Lola de la școală, deci probabil l-a văzut acolo. Abia după vine gândul că Jeffrey nu are ce căuta aici.

Scanez pentru a treia oară mașinile din cursă și, într-adevăr, una pare a fi a lui. E prima, la o distanță destul de mare de Ramiro, care probabil fierbe de nervi fiindcă e pe locul al doilea. După ultima tură, Jeff trece linia de sosire învingător și coboară din mașină sub privirile uluite alte tuturor. Inclusiv a mea.

Categoric nu seamănă cu omul îmbrăcat mereu la patru ace și cu părul aranjat pe care îl cunosc. De fapt, cu blugii, bocancii și tricoul negru, toate acoperite de o geacă de piele și având părul ciufulit, seamănă izbitor de mult cu mine.