Cu o mișcare lină, Daemon parchează mașina în dreptul complexului de apartamente în care locuim. Nu sunt decisă dacă ar trebui să cobor sau să zic ceva, ori să fac asta când ajungem sus, însă când văd că el nu dă semne c-ar vrea să coboare, rămân pe banchetă, străduindu-mă din răsputeri să găsesc o frază bună.
Ce aș putea să zic? „Știi, mi-a plăcut foarte mult seara asta, chiar dacă am murit de frică inițial."
- Tatăl tău e foarte amuzant, îmi aud gura rostind.
Aproape imediat îmi mușc limba, enervată că, din câte aș fi putut să spun, doar fraza asta banală mi-a venit în minte.
Unica lui reacție e de a ridica dintr-o sprânceană, ceea ce mă face să mă stresez și mai tare. Inconștient, încep să-mi frământ mâinile. Sunt disperată.
Cu coada ochiului, mă uit să văd ce face. Chiar dacă e serios, ochii lui strălucesc de amuzament.
La asta nu mă așteptam.
- Râzi de mine, zic încă uimită, pe un ton de constatare.
- Puțin.
Zâmbește de-a binelea, întinzându-se și desprinzându-mi centura de siguranță. Mă trage în brațele lui, încă chicotind; nu știu dacă râde de mine sau are alte motive.
- Ești atât de amuzantă când încerci să găsești ceva de spus... Emma, uită-te la mine.
Nu prea sunt timidă de felul meu, dar jur că simt cum mă înroșesc când îmi ridică fața spre a lui, zâmbindu-mi blând. Nu cred că sunt pregătită pentru ce urmează să-mi zică.
- Emma, nu vreau să stai pe gânduri niciodată când vrei să-mi spui ceva. Doar fă-o. Mă interesează tot ce e în mintea ta, indiferent dacă crezi că n-o să-mi placă ce aud. Nu vreau să te comporți altfel decât o faci de obicei, nu vreau să încerci să fii altcineva doar pentru mine. Tu îmi placi așa cum ești, cu bune și cu rele, și nu vreau ca asta să se schimbe... ești perfectă când ești tu însăți, înțelegi?
Incapabilă să spun ceva și cu ochii în lacrimi, doar clipesc încet, scuturându-mi capul aprobator. Se apropie spre mine și aștept un sărut care nu vine și pentru care nu sunt sigură că aș fi fost pregătită. Demonstrându-mi încă o dată că mă cunoaște mai bine decât oricine, mă îmbrățișează și îmi sărută fruntea.
Nu există perfecțiune, dar asta e îmbrățișarea perfectă.
***
Daemon mă conduce până la ușa, mă îmbrățișează afectuos, apoi intră în apartamentul lui, lăsându-mă să caut cheile. Le găsesc într-un buzunar lateral al poșetei și intru în casă, dar rămân cu gura căscată când constat că nu sunt singură. Se pare că tata s-a întors din călătoria de afaceri mult mai repede decât era planificat, iar acum e mai furios ca niciodată.
Închid ușa sub privirea lui atentă și înghit în sec, subtil sper eu, dar nu mai fac nicio mișcare. Mă simt ca o bucată de carne vie în cușca unui prădător, ceea ce e puțin ciudat; îl pot considera un prieten foarte bun pe tata așa că nu mi s-a mai întâmplat asta vreodată.
- Emma. Te-ai gândit să mai dai pe acasă? zice ușor ironic, crispat.
- Tată, eu...
Mă blochez ca o căprioară în fața farurilor, dar el nu pare să observe. Oftează dintr-o dată, de parcă se eliberează de povara lumii și se apropie de mine, prinzându-mă într-o îmbrățișare strânsă. Reacționez cu întârziere din cauza uimirii, dar îl strâng mai tare la rândul meu, semn că totul e bine.
- Nici nu știi câte griji mi-am făcut. Sunt aici de câteva ore bune, iar tu nu mai apăreai. Măcar lasă un bilet data viitoare, bine?
Se depărtează un pas și mă privește atent în ochi, așteptând încuviințarea.
- La urma urmei, unde ai fost? întreabă cu ochii îngustați, bănuitori.
Decid că în situația asta numai adevărul e favorabil, chiar dacă s-ar putea să nu-i placă ce va auzi.
- Am luat cina cu Daemon și familia lui.
- Daemon? Băiatul de lângă? întreabă surprins. Am avut impresia că nu îți place.
- Păi, ne înțelegem bine și...
Și habar nu am ce să-i mai spun. Adevărul e că din toată treaba cu Daemon, asta știu cel mai bine: că ne înțelegem.
- ...și nu știi dacă e ceva mai mult, completează tata.
Izbucnește în râs când îmi vede reacția și mă prinde de umeri, trăgându-mă spre bucătărie.
- Poate că nu am chiar douăzeci de ani, dar știu cum e să fii tânăr.
- Știi, contraatac, ai putea să găsești o fată dacă tot te lauzi că nu ți-ai pierdut farmecul.
- Eh, a trecut vremea mea, zice cu ochii strălucind de melancolie...
***
Intru în școală de mână cu Daemon și cu căciulița plină de zăpadă. Ninsoarea a început încă de azi-noapte și încă continuă, dar asta nu determină anumite fete să vină mai îmbrăcate la cursuri; mai ales o anumită fată.
Blonda cu ochi căprui îmi atrage atenția încă de când intru. E la vreo cincisprezece metri de la intrare și privește spre mine cu o invidie atât de arzătoare încât îmi dă fiori. Cel mai probabil brunetul care mă ține afectuos de mână e cauza valurilor de energie negativă emanate de blondă. Sunt aproape sigură că am cursuri cu ea și cred că am văzut-o când ne-au fost repartizate proiectele la biologie.
Acum poartă o rochiță dintr-un material gros, negru, dar foarte scurtă, picioarele fiindu-i expuse în totalitate. Buricul și decolteul, de asemenea.
Dacă aș fi o fată nesigură, de care întâlnești la tot pasul prin cărți, probabil m-aș teme că Daemon s-ar uita la ea și la felul în care e aranjată și aș crede că o va prefera pe ea.
Fals.
Îl cunosc suficient de bine încât să știu că preferă de o mie de ori ghetele mele de iarnă și bluza de lână, decât goliciunea ostentativă a celeilalte.
Deci, îmi permit luxul de a zâmbi triumfător când trecem pe lângă ea, ca să-i demonstrez că eu sunt cea care am câștigat. Poate că nu e bine, dar mereu mă gândesc că, dacă nu ar recurge la astfel de gesturi, fetele de genul blondei chiar ar fi frumoase.
Mergem mai departe pe hol, îndreptându-ne spre primul curs, dar un gând fulgerător îmi curmă satisfacția câștigării bătăliei inexistente: s-ar putea să regret acel zâmbet foarte curând.
CITEȘTI
Cânt iubire
Romance(Finalizată) Toți știm poveștile cu fete bune și băieți răi, dar cum rămâne cu poveștile cu suflete îndurerate și inimi negre...? Emma Hepburn se considera o adolescentă normală până acum câteva luni. Născută și crescută la Londra, Emma primește o l...
