Cânt iubire

Cap.27 Emma

Pot să spun că m-am trezit cu o durere de cap oribilă dacă n-am reușit s-adorm noaptea trecută? Nu prea cred.

Chiar dacă tata m-a alungat ca să vorbească cu Daemon „ca între bărbați", tot am auzit fiecare afurisit de cuvințel care i-a ieșit pe gură. Nu-i ca și cum apartamentele astea ar fi izolate fonic sau mai știu eu ce. În orice caz, mă bate gândul serios să fug de-acasă. Adică, oricum sunt mai mult pe la Daemon în ultima vreme. Sau eram. Se pare că de acum înainte voi putea sta cu el cu program. Nu sunt suficient de matură încât să am o relație cu el. Trebuie să mi se impună ore la care să ajung acasă și la care să mă culc. Să mă culc singură adică.

Mă comport ca o snoabă adolescentă în dimineața asta, și chiar și eu trebuie să recunosc că așa e. Nici vremea nu mă ajută. Seamănă mult cu cea din Londra. Doar că e mai multă zăpadă. Și cu vreo zece grade mai puțin. Ca să vezi.

Creierul meu reușește să convingă și celelalte părți ale corpului să se ridice din pat, nu fără să dărâme teancul de cărți de pe noptiera plină de praf. Nu trebuie să mă uit în oglindă ca să știu că mă va prinde prânzul încercând să-mi descurc părul, deci nu mai pierd timp și pornesc spre baie, scărpinându-mi absent coapsa.

Trebuie neapărat să mă rad pe picioare.

***

Mă uit la ceașca de ceai cu-n dezinteres total. Nu prea îmi mai place ceaiul în ultima vreme. Tata pare să realizeze același lucru, pentru că o ia și-o varsă în chiuvetă, cu-n pufnet neîncrezător. Știu că sunt o pacoste pentru el în ultima vreme, dar chiar nu mă pot abține. Serios.

― Am discutat aseară cu Daemon.

Încercarea lui de a deschide subiectul e chiar simpatică.

― Știu.

Izbucnim în râs și atmosfera se detensionează instantaneu. Și el e la fel de aiurit ca mine dimineața. Semănăm.

― Și ești de acord cu asta? întreabă încă zâmbind, dar știu că e serios.

― Să zicem.

Nu-și mai bate capul cu ifosele mele de adolescentă-adult proaspăt trezită cu fundul în sus și o lasă baltă.

Sincronizându-se perfect, soneria îl face pe tata să tresară, dar nu și pe mine. Știu cine e dincolo de ușă și știu de ce e aici.

Când ușa se deschide și-l văd, nu mai sunt Emma adolescenta-adult trezită cu fundul în sus. Sunt pisicuța care se linge pe botic și se topește când se uită la dragonul ei.

Careva să sune după o ambulanță. M-am intoxicat cu iubire.

Când îmi zâmbește, știu că sunați degeaba. Boala mea nu are leac.

În transă, plutind pe deasupra parchetului, de parcă nici gravitația nu mai există pentru mine, mă duc spre el, auzindu-mi doar bătăile mult prea puternice ale inimii. Tata ne spune ceva, dar nu aud; mă bazez pe el să o facă.

― Emma?

Dar tata nu se lasă atât de ușor. Sparge bula de inimioare și bebeluși înaripați cu săgeți ale iubirii, întrebându-mă dacă se vină după mine la prânz.

Dar știți ce e grav? Bula nu mai e, dar eu mă simt de parcă nu a dispărut nici măcar o secundă.

― Nu-i nevoie, pot s-o iau eu, mă ajută Daemon când trec zece secunde fără să spun ceva.

― Bine. Plecați acum, întârziați.

Și ne închide ușa în nas.

Ce-a fost asta?

În secunda următoare gura lui e peste a mea, posedând-o, cu gust de ciocolată și căpșuni. La fel de repede se îndepărtează, chicotind în fața bulversării mele.

― Mi-a fost dor de tine, pisicuțo.

― Și mie, crede-mă. Și mie.

***

Coridorul e pustiu. Știu sigur c-am întârziat la mate, dar asta e de-acum. Profu' o să mă ierte dacă-i spun că m-a reținut doamna Hallmark. Ceea ce e parțial adevărat, de altfel. M-a întrebat cum m-am integrat. Păi, în afară de gașca lui Daemon și de încă vreo trei-patru elevi, nu mai știu pe nimeni. M-a întrebat și cum merge cu proiectul. Am mințit-o. Nici nu îmi amintesc care e tema proiectului, dar i-am spus că merge foarte bine.

Urăsc să mint.

Dar va trebui să o fac din nou după ce găsesc nenorocitul ăla de manual la matematică și mă duc în clasă. Și când sunt aproape sigură că l-am văzut undeva sub o pungă cu fursecuri vechi, mormanul de bilețele post-it, parțial mototolite, cade fix la picioarele mele, împrăștiindu-se peste tot.

Normal că asta se întâmplă. Desigur, doar vorbim de Emma Hepburn aici.

― Ai nevoie de ajutor?

Ridic privirea de la ultimul bilet pe care îl strâng și mă uit la persoana care mă privește. Monica e la mai puțin de un pas de mine, îmbrăcată ca pentru o prezentare Versace, privindu-mă cu un aer atât de satisfăcut încât n-am cum să nu observ asta.

― Am terminat, dar mersi oricum.

Arunc hârtiile înapoi în vestiar și-l închid înainte să se împrăștie din nou.

Mă aștept ca Monica să plece, dar stă tot acolo, fixându-mă cu o privire ciudată.

― Pot să te ajut cu ceva? aproape îi repet întrebarea când văd că nu intenționează să se îndepărteze.

― De fapt, da, chiar poți. Stai departe de ce-i al meu.

Trei secunde mă gândesc că nu am auzit bine, următoarele cinci mă întreb despre ce vorbește acolo, dar într-un final îmi dau seama.

Însă cea care răspunde nu e Emma adolescenta-adult, e Emma pisicuța. E Emma felina care zâmbește de parcă tocmai a mâncat canarul, dezorientând-o pentru câteva clipe.

― Nu-i al tău și nu trebuie neapărat să-ți amintesc asta. Știi și tu. Deci, ce-ar fi să încheiem discuția asta înainte să devină și mai deplorabilă?

Și arunc iar zâmbetul de un milion de dolari, știind că am reacționat ca un om matur, fără să dau curs provocării.

Tata ar fi mândru de mine.

Și poate că și eu aș fi, dar, instinctiv, știu că ceva rău pândește din umbră, așteptând momentul prielnic să atace.

Dar de ce? Și, mai ales, cine și pe cine?