Cânt iubire

Cap.7 Emma

Singurul lucru pe care îl aud bătând nebunește e inima mea în timp ce îmi încolăcesc brațele în jurul lui Daemon, trăgându-l și mai aproape. Sărutul nostru e prelung, dulce, dar mai ales romantic și îmi înăbuș gândul că nu ar trebui să se întâmple. Și ce dacă îl sărut deși abia ne cunoaștem? Nu e că și cum m-aș mărita cu el.

Însă momentul nostru nu ține o veșnicie, căci îmi aud numele rostit de la doar câțiva pași de noi.

— Emma?

Tresar ca arsă și mă desprind din îmbrățișarea brunetului care încă mă ține protector aproape de el. Când mă uit în direcția persoanei, am senzația că ochii s-au hotărât să-mi joace o festă. Uitați-vă mai bine, parcă le urlă creierul. Ne uităm, e chiar acolo! răspund, măriți de șoc.

Ultima persoană pe care mă așteptam vreodată să o văd că apare pe holul blocului e chiar aici, analizându-l pe Daemon cu cea mai nerușinată privire, apoi întorcându-și ochii de un albastru uimitor de deschis spre mine, cu sprâncenele ridicate.

— Mamă? întreb prostește, de parcă nu aș recunoaște-o.

Dar o fac. Singurul lucru pe care îl avem în comun e înălțimea, în rest, eu sunt ca o variantă feminină și mai tânără a tatei. Și slavă Domnului pentru asta fiindcă am ajuns să urăsc roșcatul rubiniu al părului ei sau ochii atât de deschiși la culoare încât par translucizi.

— Deranjez? flutură arogantă din coama strălucitoare.

— Da, răspunde brunetul prompt.

Nu-mi pot stăpâni un strop de mândrie satisfăcută când văd cu câtă ușurință o sfidează pe această femeie în fața cărei aproape nimeni nu are curajul să comenteze.

Nu reușește să își ascundă la timp surpriza. Își întoarce iarăși privirea spre el, de parcă abia acum şi-ar da seama cu adevărat de caracterul lui. Nimeni nu se mișcă până când Daemon ia inițiativă, ajutându-mă să-mi revin mai repede.

— Te las cu ea. Ne vedem dimineață, O.K.? îmi șoptește în timp ce se apleacă să mă îmbrățișeze.

Încuviințez și-l urmăresc cu privirea în timp ce intră în apartamentul lui, abia apoi mă întorc spre ea.

— Presupun că vrei să intri, nu? îmi răsună glasul pe palierul pustiu.

Fără să îi aștept răspunsul, ridic cheile de jos și intru în apartament. Mă urmează încet, analizând interiorul, și închid ușa după ea, pregătită să închei aici orice ar vrea să facă.

— Îmi place bărbatul tău. Fierbinte, frumos, cu o vână sălbatică în el... pun pariu că e foarte bun la pat, nu?

Unica mea reacție e de a pufni îngrețoșată.

— Numai asta te interesează? încerc să rostesc calmă. Niciun Ce mai faci? sau Unde e tatăl tău?... ești patetică, nu mă pot abține să nu-i spun.

Ridică sprâncenele alea pensate și pentru o clipă mă răsfăț cu imaginea lor dispărând sub mașina de tuns iarbă.

— Oh, atâta agitație pentru nimic... dar spune-mi, scumpo, tatăl tău știe ce faci cât e el plecat?

Strâng din dinți și pentru un singur moment sunt aproape sigură că a câștigat războiul cu replica asta.

Doar pentru o clipă.

— Cu siguranță nu mă tăvălesc cu vreun oarecare în patul lui.

Îmi întoarce spatele, prefăcându-se că analizează apartamentul, dar știu că acesta e modul ei de a schimba subiectul.

— Am venit după cerceii cu diamante, rostește după ce se satură de tăcerea mea autoimpusă.

Îmi reglez ritmul respirației, propunându-mi să fiu calmă pentru ce urmează.

— Cerceii nu sunt aici. I-am băgat într-un depozit la bancă.

— Ce? se răsucește spre mine, părând neîncrezătoare.

Nu pricep. Dacă acum e milionară și își poate cumpăra câte diamante vrea, de ce tot trage de cerceii ăștia?

— Cum adică i-ai băgat la bancă? Sunt ai mei și îi vreau înapoi!

Pare nervoasă. Cu atât mai bine pentru ce voi face acum. Mă îndrept spre ea, o apuc de braț, cam brutal ce-i drept, și încep să o trag spre ieșire, spunându-mi ultimele cuvinte.

— Ai un bărbat tânăr și multimilionar. Nu asta ai vrut? Să-ți cumpere el alți cercei.

— Sunt mama ta, neruşinato, cum îţi permiţi?

— Eu nu am mamă.

Și cu asta, o împing afară și încui ușa în urma ei.

Blestemat fie momentul în care a apărut aici.

***

— De ce mă eviți? Are legătură cu ce s-a întâmplat noaptea trecută, nu?

Oftez în timp ce-mi închid vestiarul, fără să mă uit spre Daemon. Printr-o minune, dimineață am reușit să vin la școală cu autobuzul fără să mă vadă, apoi l-am evitat restul zilei. Mă comport prostește, dar încă nu știu ce atitudine ar trebui să adopt față de întâmplările nopții trecute. Mintea mi-e confuză, la fel și inima, așa că... nimic. Îl evit și gata.

Ridic din umeri și pornesc spre ieșire, dar nu scap de el. Se profilează ca o umbră amenințătoare în spatele meu și îmi suflă în ceafă la fiecare pas, de parcă e vreo gardă de corp. Sau Minotaurul, cine știe.

Spre surprinderea mea, nu mă împiedică când pornesc spre stație și nici nu se oprește la mașina lui. Pur și simplu mă urmează în liniște. Sentimentul că ceva nu e în regulă e din ce în ce mai intens și stau în așteptare să văd ce se întâmplă.

Neliniștea simțită nu a fost un avertisment suficient de puternic pentru felul în care Daemon, la ieșire de pe străduța colegiului, mă apucă de talie și mă aruncă pe umărul lui de parcă aș fi un sac de cartofi sau de murdărie de vacă, tot acolo.

— Lasă-mă jos, om al cavernelor! Nu vezi că se uită lumea la noi?

Degeaba urlu și îl lovesc cu pumnii. Merge neabătut spre mașina lui, sub privirile uluite ale elevilor din parcarea liceului, și mă trântește pe bancheta din spate, mârâind ca un leu turbat.

Sau demon.

— Ar cam trebui să te îmblânzesc puțin, scorpie mică, nu crezi?

Izbește portiera și efectiv aud tabela de marcaj a bătăliilor noastre înscriind încă un punct pentru el.

Însă urmează o alta pe care o voi câștiga, apoi voi savura egalitatea ca la carte.