The blood moon

10. Conacul

-EDITAT-

Ajunsă acasă ma schimb si ma așez pe pat. Imi deschid telefonul si intru in mail. Notificările incep sa răsune in camera. Deschid primul mesaj si incep sa citesc

"Te rog Cora.. imi pare foarte rau pentru ce am facut. Eram beat. Nu stiam ce fac. Chiar vreau sa terminam acest război."
Al doilea mesaj:
"Te rog raspunde. Te las sa te gandesti. Hai sa fim ca înainte. Imi este dor de noi"
Al treilea mesaj:
"Vrei sa ne intalnim? Hai sa discutam. Astept un raspuns"
Ok. Deja m-am plictisit. Nu am nici un chef sa ii aud scuzele. Si totuși chiar pare ca regreta. Ma rog. Lasa asa. Vad eu ce fac. Pun telefonul pe noptiera si imi așez brațele peste ochi. Cateva lacrimi mi se plimba pe obraji, dar o mana calda mi le șterge.
—De ce plângi?
—Nimic important. Doar niste amintiri neplăcute si decizii grele de luat.
—Cum ar fi?
—Sa zicem ca cineva ți-a făcut un rău care oarecum ți-a dat viata peste cap, iar acum vine și îți cere scuze de parca nu s.a întâmplat nimic. De parca a fost ceva prostie de copii.. Pentru ca eu asta am pățit. Și știi care e problema cea mai mare? Ca ma gândesc să-l iert.. Ca ma gândesc sa ma împac cu trecutul.. Știu ca e o prostie.. Dar..
—Dacă tu crezi ca poți ierta un om care a abuzat de tine..
—Mda..
Vlad ma ia in brate si ma pupa pe frunte. Acest gest imi ridica parul pe spate. Imi da un aer protectiv si ma simt in siguranța in bratele lui. Dupa cateva minute, in care am stat îmbrățișați, eu m-am ridicat si ma uit la ceas. Era ora 16:15.
—Imi pare rau ca ți-am stricat aniversarea.
—Nu mi-ai stricat-o. Oricum nu prea aveam chef sa mai stau.
—Da.. Noroc de mine..
—Nici nu știu ce făceam fără tine. :))
—...
—Vii la o plimbare?
—Unde?
—Surpriza.
—Cred ca o surpriza e suficienta pe ziua de azi.. Mbine. Oricum nu am nimic de facut.
—Ok, îmbrăca-te normal.

Vlad pov:
Dupa ce am auzit toti cum urla Coraline la Andrew, bârfele si sosotelile au inceput. Nu pot sa cred ca rai sunt oamenii. Cora pleacă nervoasa, iar eu vreau sa ma duc dupa ea, dar Andrew ma opreste.
—Vlad, te rog, spune-i sa ma ierte. Chiar imi pare rau pentru ce am facut. Eram beat si voiam sa ma culc cu ea, dar nu asa. Trebuia sa fie ceva romantic, dar nu stiu ce m-a apucat.
—Nu stiu ce sa zic. Ți-ai făcut-o singur. Nu meriți nici măcar sa îți pronunț numele.
—Frate îți jur ca îmi pare rău. Ce vrei sa fac?! Crezi ca eu am știut ce fac? Am mers la psiholog, am făcut terapie, am sprijinit fetele care au trecut prin asta.. Nu știu ce sa fac sa vedeți ca m.am schimbat..
—Eu te.as călca în picioare în locul ei.. Dar ea are un suflet mai bun decât e necesar..
Ma urc in masina si pornesc in căutarea ei. Va fi usor de gasit, pentru ca e singura fata care merge intr-o asemenea rochie pe strada.
Opresc, urca si pornim spre castel. O simt trista si îngândurată, dar nu spun nimic. Ajungem acasă, iar ea se duce in camera si eu in birou. Ma uit peste registre si observ ca au mai fost transformate cateva fete. In liniște, aud un suspin.

Cora pov.
Am plecat de acasă în plimbarea aia și Vlad a considerat ca trebuie să mă lege la ochi sa fie mai.. Sa zicem incitant. Numai ca eu ma enervam cu fiecare secunda care trecea.
—Am ajuns?
—Nu.
—De ce m-ai legat la ochi?
—Pentru ca e surpriza.
—Esti imposibil. pufăie ea.
—De atrăgător.
—Mi-aș da ochii peste cap, dar am chestia asta la ochi.
—Daca mai face gestul asta te mușc.
—Mda.. am ajuns?
—Nu..
—Cat mai avem?
—Zece minute.
—De când am plecat tot ajungem în 10 minute....Am ajuns?
—Vaai. Esti mai rea ca un copil mic.
—Sunt curioasa. Plus ca mergem de mult timp cu masina.
—Gata. Am ajuns.
—In sfarsit! Ma dezlegi?
—Inca nu.
Aud portiera cum se deschide și îl apuc pe Vlad de mana ca să pot coborâ în siguranță.
—Ai grija la bordură... Ai grija la copac... Ai grija sa nu te împiedici.
—Nu am cum sa vad la ce sa am grija. Asa ca ai tu grija sa am grija.
—Multă logica ai în cuvinte. Am ajuns. Dați eșarfa jos.
Mi-am dat eșarfa jos si am ramas surprinsă. Stăteam in fata unui conac incredibil de mare. Avea un etaj si cred ca avea o suta de metri lungime (media). Imi amintea de evul mediu. Era foarte impresionant.
—Ce e cu locul asta?
—Stii...Mi-ai zi cândva ca nu poti sta in acel castel sa te furișezi. Acum avem propria casa.
—Casa?! Asta nu e casa. E un oras intr-o clădire.
Vlad incepe sa râdă și îmi face turul conacului. In spatele lui era un labirint, nu prea mare, dar suficient cat sa ma pierd in el, si o piscina. Înăuntru era sala de Fitness, sala de bowling, un mini cinema si multe camere mari, si sa nu uit de biblioteca.
—Cate camere sunt aici?
—84. + o Bucătărie si cateva bai. Unele camera au baie, dar sunt mici. Cu cabină de dus. Baia de la parter e mare.
—Wow. Ca ce lucrezi mai exact?
—Am un fel de firma.
—Frumos. Pai eu ma duc sa ma instalez. Care e camera mea?
—Prima de la parter, dar înainte sa te duci trebuie sa stabilim ceva. Nu ai voie in camera cu usa neagra de la primul etaj si nu ai voie sa bei nici din sucul roșu din frigider. E un medicament.
—Esti bolnav?
—Nu, sunt niste suplimente. Fac sala.
—Inteleg. Dar de ce nu am voie la primul etaj?
—E biroul meu si vreau sa lucrez in liniște.
—Mbine. Si unde am voie?
—In labirint, in sala de bowling si cea de Fitness, in baie si Bucătărie si in piscina. Si daca vrei in grădina de langa labirint.
—Ok. Deci, ma duc sa ma instalez.
—Bine. In seara asta la 7 sa fii îmbrăcată cu rochia de pe patul tau.
—De ce?
—Va fi ceva important pentru amandoi.
—Vai, ce ma enervezi.
—Fiecare cu talentele lui.
Eu ma îndrept spre camera mea, dar vad la fereastra doua siluiete. Deschid geamul, dar nu era nimic inafara de copaci. Închid la loc si imi continui drumul.