Ce a spus vulpea?

Capitolul 12

Sunt trezit de Ayashi înainte să îmi sune alarma. Țipa și îmi era al dracului de greu să îl înțeleg.
— ...și după m-am trezit cu ziarul local la ușă și era un articol despre tine pe prima pagină.
Mă ridic din pat, ca și ars.
— Ai citit ce scria? întreb, panicat.
— Evident, cretinule! Credeam că scrie ceva de bine, cum că poate te-ai logodit și tu sau ceva. Dar nu, aflu cum că poate tu și Seju v-o trageți regulat. E cumva o glumă de-a presei sau zvonul ăsta e adevărat?
— Nu e, ce naiba?! Ascultă, nu știu cine dracului a venit cu ideea asta sau de unde i-a venit. Stai așa, tu nu trebuia să fii în China acum?
— Nu. Mi-am dat demisia aseară. Am uitat să îți spun că mi-am depus fișa la tine la firmă.
— La mine la firmă? Și eu de ce nu am fost anunțat?
— Nu știu. În fine, de asta te-am sunat. Deci, să nu faci vreo criză dacă mă vezi pe acolo, azi. În orice caz. Ai chef de o cafea?
Îmi aduc brusc aminte de mesajul pe care i l-a trimis vară-mea lui Sungji și mă scarpin la ceafă.
—Nu pot. Am planuri.
— Ce dracu', ai planuri atât de devreme? Sau ai vreo întâlnire?
— Nakamura, nu pot să vorbesc acum. M-ai trezit din somn și trebuie să trec pe la cineva, înainte să îmi înceapă programul. E vineri. Dacă vrei ieșim la un sake după.
— Fie cum vrei tu, prințeso. Ne auzim.
Care e problema lui, zău... Îmi e simpatic, chiar dacă uneori mă calcă pe nervi, dar aș fi apreciat dacă mi-ar fi spus la petrecerea aia de acum două săptămâni că are de gând să îmi devină angajat.
Fără să îmi dau seama ce fac, îmi deschid din nou telefonul și îi trimit lui Sungji un mesaj. Era 7 și un sfert, totuși. Presupun că se trezise.
Mai vrei să luăm cafeaua împreună?
Mă gândesc câteva clipe dacă să îi trimit mesajul sau nu, dar în cele din urmă apăs pe send și aștept să răspundă.
Bună dimineața și ție. Desigur că vreau.
Zâmbesc ca un tâmpit când primesc mesajul, două minute mai târziu. Mă simțeam ca un adolescent îndrăgostit, zău așa.
La 8 fără 20 de minute vin să te iau. Este în regulă?
Totuși, vreau să îi las timp să se pregătească și oricum ai lua-o, avem destul timp pe care îl putem petrece împreună. Programul începe la 9.
E perfect.
Fără să mai trândăvesc prea mult în pat, mă ridic, îmi fac rutina zilnică, mă îmbrac repede și la 7 și jumătate sunt gata. Mai am timp și de o țigară.
De data asta am preferat să merg doar într-o cămașă albă, simplă. Nu știu de ce, mai ales că mi se vedea tatuajul și statutul social pe care îl am nu prea îmi permite să am așa ceva, dar, totuși, din vina lui Minato am fost obligat să îl fac. Și în momentul de față chiar nu îmi păsa. Mergeam să îmi văd iubita și eram prea fericit ca să mă gândesc la consecințe.
Iubita? Habar n-am dacă pot să o numesc așa pe Sungji. Nu am vorbit cu ea despre asta și mă simțeam prost față de ea pentru că făceam toate chestiile astea pentru ea: o duc acasă, de la muncă, o scot în oraș și azi o duc la muncă. Poate ea are alte planuri, iar eu i le dau peste cap, dar azi voiam să discut cu ea despre ce se întâmplă. Dacă e pregătită pentru o relație, e în regulă. Dacă nu e, e tot în regulă. Serios, nu pot să o oblig, sau ceva. Vreau să o întreb ce are de gând să facă și dacă vrea să își petreacă viața alături de mine. În fine, o perioadă din viața ei, pentru că nu o cer de soție, sau ceva și până și eu sunt conștient că dacă e să fim împreună, nu avem cum să rămânem unul cu altul mereu.
Îmi sting țigara, luând cheile de la mașină și pornind spre casa ei. În fine, casa fratelui ei.
Când opresc motorul, observ că alături de ea era un bărbat înalt și blond. Fratele ei, presupun.
— Ce sincronizare...
Mă simt ciudat, atunci când cobor din mașină și pășesc spre ei. Tipul era mai scund decât mine cu câțiva centimetri și era bine făcut, în sensul că nu era plin de steroizi, dar nici vreun anorexic nu era.
Se întoarce cu fața spre mine și observ că are ochii albaștri, exact ca Sungji și atunci când privirea lui o întâlnește pe a mea, încremeneşte, de parcă ar fi văzut o fantomă.
— Eu...Ă... Hei, mă bâlbâi.
Sungji vine în dreptul meu și mă sărută, iar fratele ei continuă să se uite la mine, terifiat.
— Jeffrey, el e fratele meu, Takhou. Oppa, el e iubitul meu...
— Jeffrey Summers! termină el propoziția, tremurând. El e iubitul tău?!
Aproape că mă pufneşte râsul, când îi văd reacția. Nu îmi dau seama dacă era speriat de mine, sau dacă asta e reacția unei persoane normale, atunci când își vede mentorul.
— Păi...Îmi pare bine, Takhou-san (Nota autorului: "san" este un termen japonez, folosit la sfârşitul unui nume, pentru a arăta că o respecți pe persoana cu care vorbești), spun, întinzând mâna, pentru a destinde atmosfera.
Dăm noroc, iar el schițează un zâmbet strâmb.