Ce a spus vulpea?

Capitolul 9

Nu știu dacă o sărutasem din cauza alcoolului pe care încă îl aveam în sânge, sau dacă alcoolul mi-a dat curaj să o sărut. Tot ce știu e că nu regretam că o făcusem.
Îmi răspunsese la sărut, strângând de sacoul de pe mine, iar când în sfârșit ne-am desprins unul de altul, ea a lăsat privirea în jos. Era roșie toată și începuse să tremure.
—Cred că totuși ați băut cam prea mult, spune, cu jumătate de gură.
—Palma aia m-a trezit la realitate.
Îi zâmbesc ușor. Încă o țineam în brațe, iar ea încă strânge de sacoul meu, uitându-se în toate direcțiile, numai la mine nu.
—Nu trebuie să te simți rușinată, îi zic, punând un deget sub bărbia ei și obligând-o să mă privească drept în ochi.
—Nu mă simt, doar că presupun că am întrecut măsura, domnule Summ...
—Jeffey, o întrerup. Spune-mi Jeffrey. Acum nu suntem în timpul programului, sau ceva, ca să mi te adresezi cu "domnule". Nu mă deranjează dacă îmi folosești doar prenumele.
Se încruntă, lăsându-și iar capul în jos.
Mă făcea să mă simt prost, când se comporta așa și mă evita.
Am sărutat-o fără să mă gândesc înainte, totuși. La ce m-aș fi putut aștepta? Să îmi sară în brațe și să îmi spună că vrea să mergem la ea acasă?
Fac o grimasă, oftând și dându-i drumul din strânsoare. Eram stresat; așteptam să facă vreo mișcare. Să zică ceva, orice, dar în schimb ea pur și simplu stătea pe loc, tăcută, uitându-se în jos. Atitudinea ei făcea lucrurile să fie mult mai inconfortabile decât erau deja.
Într-un final, deschid ușa băii, ieșind. Nu avea rost să aștept să spună ceva. Întrecusem măsura și nu puteam să o oblig să vorbească cu mine, dacă tot ceea ce voia să facă era să stea singură. Poate, totuși, voia să se gândească la toată treaba.
Spre surprinderea mea, nu era nimeni la etajul ăsta. Toată gălăgia se auzea din birourile personale, dar holul era pustiu. Singurele lucruri care erau aici erau niște pahare din plastic, goale, care zăceau pe jos, alături de niște sticle, tot goale, de suc.
Urc încă un etaj și intru în încăperea unde se aflau Ayashi și ceilalți. În fine, unde trebuia să fie și ceilalți, pentru că aici era doar Ayashi, care strânge paharele și le punea într-un colț.
—Unde sunt ceilalți? întreb, așezându-mă pe canapeaua din piele.
—E miezul nopții, frate. Au plecat acasă minoritatea lor. Unii trebuie să meargă la muncă dimineață.
Face o pauză, aproape scăpând unul dintre pahare pe jos, apoi continuă:
—Unde e Sungji? Doar era cu tine, totuși.
Mă uit în gol. Nu voiam să îl mint, dar nu aveam nimic de câștigat dacă îi spuneam adevărul, așa că i-am spus primul lucru care mi-a venit în minte:
—Ne-am pierdut unul de altul, pe drum. Presupun că a plecat acasă.
—Okay, stai așa, Jeff.
Începe să râdă.
—Erai al dracului de beat până acum vreo jumătate de oră și, din senin, vorbești normal? Ce Dumnezeu s-a întâmplat?
Ca să fiu sincer, nici eu nu știu cum se face că eram treaz deja, după cât băusem. În mod normal, beția îmi trecea a doua zi.
Mă frec la ochi, căscând.
—Nu știu, frate. Am fost afară. Poate aerul curat m-a făcut să revin la realitate, cât de cât, continui să îl mint, ridicându-mă de pe canapea și ieșind din încăpere.
La ușă, am fost întâmpinat de Sungji. Avea ochii roșii și tremura.
Plânsese...?
—S-Sungji...? Ești în regulă? Ce s-a întâmplat? mă bâlbâi, punându-i mâinile pe umeri.
Își trage nasul, ridicându-și capul și uitându-se fix în ochii mei.
—Eu...doar vreau acasă, spune, cu jumătate de gură.
—Te-aş putea duce eu, mă ofer, ferindu-mi privirea. Asta dacă vrei.
Mă ia de mână, oftând.
—Haide, să mergem.
Îmi spune adresa ei exactă, apoi pornesc motorul mașinii.
Tot drumul, n-a spus nimic. Se uita la mine și din când în când pe geam.
Strâng de volan, muşcându-mi obrazul pe interior. Mă făcea să mă simt și mai prost.
Când parchez mașina, ea începe să râdă, înfundat.
—Mașina fratelui meu nu e aici. Presupun că a plecat cu soția lui undeva, mă lămureşte. N-ați...
Mă uit urât la ea, dându-i de înțeles să nu mai vorbească așa cu mine.
—N-ai vrea să...rămâi la...eu.... se bâlbâie.
—Mă inviți să rămân la tine, domnişoară Ju? întreb, rânjind.
—De fapt, eu... Știu că ai băut și nu vreau să...conduci tot drumul până la tine acasă, care este destul de lung. În fond, m-ai lăsat să dorm la tine, acum ceva vreme.
—Și...fratele tău ce ar zice despre asta?
—Sunt convinsă că a lăsat în bucătărie un bilețel, în care explică de ce nu e acasă.
Ies din mașină, iar ea mă ia de mână, scoțând cheia casei din geantă și aprinzând toate becurile.
—Onee-chan, o să fim plecați câteva zile la mama și la tata. Sperăm să te distrezi la petrecere. Ne pare rău că nu ți-am zis mai din timp, dar nu s-a ivit ocazia. Semnat: Natsu și Misaki, citește Sungji micul bilet care fusese lipit cu un magnet de frigider.
Eram încordat și începuseră să îmi transpire palmele. Ea, observând asta, vine în dreptul meu, luându-mi mâna într-a ei, pentru a mă calma, spunând:
—Relaxează-te. Fă-te comod.
Zâmbește ușor, intrând într-o încăpere care presupun că era camera ei.
Inspir și expir de câteva ori, pentru a mă calma, descălțându-mă. De ce Dumnezeu eram așa stresat? Nu e prima fată care mă aduce la ea acasă. De fapt, e prima fată care mă aduce la ea acasă și care nu o făcuse pentru că ar urma să mă culc cu ea, sau ceva. O făcuse pentru că se gândise ls mine și la faptul că era târziu și presupunea că eram prea obosit pentru a o aduce pe ea acasă și după aceea să conduc și până la mine.
Fără să îmi dau seama, încep să zâmbesc larg, dându-mi sacoul jos și aşezându-l în cuierul din hol. Nu îmi făceam griji cu privire la tatuaj. Îl mai văzuse și nu spusese nimic despre el.
Într-un final, mă cheamă la ea în cameră. Era întunecată și nu îmi dădeam seama unde ar putea fi Sungji, așa că rămăsesem într-un loc, aşteptând să își facă apariția.
În cele din urmă, aprinde o veioză și, brusc, simt cum sare pe mine, împingându-mă în pat și începând să mă sărute.