Smiling Death

Cina la ceaun

Kara POV:

Trosc! Am deschis ochii ingrozita, scotand un icnet puternic. M-am uitat in jur, insa totul era negru. Mi-am dus mana la cap si m-am pipait. Totul era ok. Apoi am realizat ca dusesem mana stanga, deci nici aici nu patisem nimic. In gura disparuse gustul de sange si varful limbii era la locul lui. Am oftat usurata. Fusese doar un vis. Mi-am dus mana la buzunarul blugilor in care ramasesera cheile de cand fugisem de acasa. Erau acolo, neclintite. Ce naiba fusese cu cosmarul asta? Era prima oara cand ma gandeam la "acasa" de cand plecasem de acolo, in ziua in care il cunoscusem pe Jack si mi se oferise o noua viata. La cate se intamplasera, uitasem complet de vechea viata si nu apucasem sa imi pun macar problema daca aveam sa ma mai intorc acolo vreodata. Dar acum cu visul asta, nu puteam sa mi-i scot din cap cum stateau acolo, in bucatarie, cu acea expresie crunta de dezaprobare. "N-ai murit?". Nu-i asa? Oare nu ar fi fost mai bine daca as fi murit? Sau si mai bine, daca nu m-as fi nascut? O lacrima mi se scurse pe obraz in liniste. De ce imi doream atat de mult sa mor? Mai ales acum, cand mi se oferea sansa de a-mi trai viata asa cum voiam, fiind cine eram cu adevarat. Dar cine eram si ce voiam defapt? Dupa 16 ani in care fusesem ce voisera parintii mei, 16 ani in care purtasem doar masti, 16 ani in care fusesem o simpla marioneta...acum imi taiasem sforile si cazusem inerta la pamant, fara viata sau vointa. Ce as fi putut sa fac? O papusa fara papusar este un simplu obiect, mort si fara speranta. Oare asta eram si eu?...Nu! Nu aveam sa accept asta! Si ce daca eram goala pe dinauntru? Tot ce aveam de facut era sa umplu golul ala si sa imi vad de viata! Ce daca sforile erau taiate? Aveam sa le iau chiar eu si sa le manevrez de una singura! Aveam sa imi fiu propriul papusar! Mi-am strans pumnii si m-am ridicat clatinandu-ma, sprijinindu-ma de perete. Am reusit sa nu cad si am ramas asa, uitandu-ma prin intuneric.

Se auzi din nou un trosnet puternic, apoi inca unul si tot asa. Tianandu-ma de perete, am inaintat spre sursa zgomotelor. Am zarit o masca alba si apoi am deslusit ca in fata sa era o gramada mica de lemne, probabil atunci tocate. Masky se tot chinuia sa le aprinda, dar butucii, fiind destul de grosi, nu reuseau sa prinda flacara. M-am asezat pe vine langa el si l-am intrebat daca ma lasa sa-l ajut. In copilarie imi placuse sa aprind chestii si sa ma uit la flacarile lenese create de mine, asa ca dobandisem ceva experienta cu asta. Se uita la mine lung, ezitand sa raspunda, dupa care imi intinse cutia de chibrite. Am luat-o si m-am asezat langa lemne, cautand sa aprind mai intai aschiile mai subtiri. Dupa vreun sfert de ora de chinuiala in care Masky nu-si lua ochii de pe mine, lemnele prinsera intr-un final flacara si se aprinsera, trosnind lenese. Am zambit multumita si i-am dat inapoi cutia. A dat simplu din cap si a scos la iveala niste conserve cu mancare. Stomacul imi chiorai involuntar si foamea se trezi brusc in mine, parca la semnal. Mi-am ferit privirea rusinata, insa Masky nu zise nimic, doar deschise conservele si turna continutul intr-un ceaun de metal.
Scoase de la spatele sau un suport improvizat pe care il aseza deasupra focului si de care atarna ceaunul. Am ramas amandoi tacuti, privind focul care ardea mocnit.
- Toby nu vine?
- Trebuie sa apara, verifica zona.
- Hm...De unde ati facut rost de toate astea?, l-am intrebat aratand spre ceaun si conserve, desi banuiam deja raspunsul.
- Din oras, de unde altundeva?
- Pai cum puteti umbla prin oras fara sa fiti vazuti? Totusi, sunteti destul de cunoscuti. Multa lume stie de creepypasta si de proxy.
- Pai cine crezi ca ne pune sa umblam asa cum ne stie lumea? In public suntem simpli oameni, ca toti ceilalti. Fara masca nu ma poate recunoaste nimeni, intelegi?
- Pun pariu ca lumea n-ar mai sta asa de linistita si fara griji daca ar stii ca unii ca voi umbla liberi prin mijlocul orasului in plina zi, am zis chicotind.
- Banuiesc.

Se facu din nou liniste intre noi, dar aceasta nu dura prea mult, caci aparu in spatele nostru Toby, voios ca de obicei.
- Cei cu linistea asta mormantala? Sus moralul! Sa inauguram cum trebuie noul adapost!

Masky mormai ceva indescifrabil si isi facu de lucru la ceaun. Eu m-am intins si am cascat extenuata, asteptand cu nerabdare sa se faca mancarea.
- Frate, n-am vazut! Voi chiar nu stiti sa va distrati!
- Cu tine in preajma cam greu, zise Masky ironic.
- Mereu artagos! Nu stiu cum rezisti asa, sincer!
- Ma stradui si eu, am antrenament cu tine.
- Pff, esti asa sec! Sa speram ca macar tu esti mai de treaba, zise intorcandu-se spre mine. In tine am incredere ca nu o sa ma dezamagesti!

Am tresarit la vorbele sale, parca scoase din visul de mai devreme. "M-ai dezamagit. Aveam alte pretentii de la tine". De ce mereu ajungeam sa insel aspteptarile celor din jur? In minte imi aparura mai multe momente de pe parcursul anilor in care primisem aceasta remarca de la diverse persoane, incepand cu parintii mei. Mereu dezamageam profesori, colegi, asa zisi prieteni... Daca ma gandeam mai bine, asta se intampla de absolut fiecare data cand ma purtam asa cum imi venea si incercam sa fiu eu insami. Mereu ziceam ceva aiurea sau faceam vreun gest pe care nu ar fi trebuit sa il fac, fara sa imi dau seama ca nu corespundea imaginii pe care o creasem pana atunci celorlalti despre mine. Cum fusese atunci cand profesoara de psihologie vrusese sa ma trimita la olimpiada, desi eu nu aveam nicio legatura sau interes in stiintele umaniste. Doar pentru ca ma descurcam la clasa nu insemna ca am timp sau dispozitie sa lucrez in plus intr-un domeniu care nu mi-ar fi folosit la nimic. Atat profesoara cat si parintii fusesera surprinsi si deranjati de refuzul meu si imi spusesera ca nu se asteptau la o asemenea atitudine rebela din partea mea. Pe scurt, cu timpul invatasem ce asteptari aveau ceilalti de la mine si facusem tot posibilul sa fiu in conformitate cu ele pentru a multumi pe toata lumea, chiar daca erau impotriva firii si intereselor mele. Invatasem sa nu imi mai pese de ce voiam eu de la mine, caci se voia deja destul din exterior si nu aveam resurse ramase si pentru mine. Dar acum?

Ma aduse la realitate sunetul ceaunului rasturnat. Masky imi puse in fata o farfurie cu o portie de fasole aburinda ce mirosea de iti lasa gura apa. I-am multumit in graba in timp ce acesta imi intindea o furculita si un coltuc uscat de paine. Se pare ca avusesera ceva spor prin oras. Am inceput sa mananc cu pofta, inghitind pe nemestecate fasolea fierbinte ce imi arse gura si imi fripse limba.

Cand am terminat de mancat si cea de-a doua portie si mi-am pus stomacul la punct, m-am intins pe spate si am inchis ochii. Era asa de bine cu burta plina! Parca nici afara nu mai era asa de frig. Am zambit fara sa vreau, simtindu-ma in sfarsit in puteri. Acum ca imi revenisem puteam sa ma bucur din nou de viata si de companie. Le-am mai multumit odata pentru ospitalitate, ridicandu-ma la loc in sezut. Masky isi ridicase doar pe jumatate masca si isi lasase descoperita gura ca sa poata manca, iar Toby isi trasese si el masca ce ii acoperea defel gura si i se putea vedea dantura de pe partea stanga, acolo unde carnea obrazului ii lipsea. Ma simteam putin ciudat, parca era ceva special cu faptul ca ma aflam acolo cu ei, mancand din acelasi ceaun si impartind acelasi acoperis. Intr-un fel sau altul, pana la urma ma acceptasera si imi ingaduisera sa coexist. Adica sincer, cati oameni pe lumea asta aveau sansa sa povesteasca o aventura ca a mea si cum au mancat din acelasi ceaun cu doi proxy cunoscuti doar din povestile considerate fictive de pe internet? Era ceva unic, de care doar eu aveam parte, iar asta ma facea sa ma simt speciala.

Toby ma studie o vreme, iar cand isi termina mancarea din farfurie, se lasa pe spate si se sprijini pe coate, cautandu-si o pozitie cat mai comoda.
- Buun~! Acum ca ne-am pus la cale burta, e timpul de povesti! Da-i drumul!