Smiling Death

Bun venit acasa!

Kara POV:

Am deschis ochii, ametita. Ceva era in neregula... Vedeam pamantul sub mine cum se misca, insa realizam ca muschii mei nu contribuiau cu nimic la acest lucru. Mi-am dat seama ca eram carata in spate. M-am uitat nedumerita prin jur, insa tot ce vedeam erau copaci uscati. Am intors capul si am zarit in spatele nostru in departare o casuta care ardea din temelii. Am avut un mic soc cand am realizat ca era casa in care ma dusese Toby cu o zi inainte. Deci pana la urma luase foc cu totul. Oare asta era si planul? Sau fusese un accident?

Am intors capul din nou si am incercat sa vad cine era cel care ma cara, desi aveam deja o banuiala. Asa cum credeam, am zarit ochelarii galbeni ai lui Toby. Acesta ma simti si se intoarse spre mine:
- Ah, te-ai trezit! Ma intrebam cand o sa-ti revii. Se pare ca tu chiar ai nevoie sa mananci ceva, ai lesinat doar de la putina caldura! Numai bine! De data asta ne mutam in oras, intr-o suburbie, o sa iti placa acolo, o sa vezi! Acolo gasim o groaza de chestii gustoase! Ador sa mananc vafe, sunt preferatele mele! Tie iti plac? Oricum, si Masky avea nevoie de o improspatare, daca stii ce zic. Cam ramasese fara pastile...eh, eu  tot nu cred ca are nevoie de ele, dar in fine! O sa vezi, viata la oras e mult mai palpitanta, nu se compara! Ma refer la viata in padure, e mai anosta, mai plictisitoare, ai cale lunga de batut pana gasesti ceva de facut... Nu ma intelege gresit, n-am nimic cu cei care aleg sa traiasca in padure, doar ca nu-i de mine. In padure nu au vafe, intelegi? Si nici sirene care sa iti inghete sangele in vene! Deci care ziceai ca e mancarea ta preferata? ... La mine clar sunt vafele!...

Si continua asa tot drumul, fara sa imi dea macar prilejul sa ii raspund la intrebari, sarind de la un subiect la altul fara sa aiba vreo logica. O vreme am incercat sa fiu atenta si sa inteleg ce spunea, dar apoi am pierdut sirul gandirii si am renuntat sa il mai ascult. Ma uitam in pamant, cu privirea pierduta, fara sa ma gandesc la ceva anume. Lasam gandurile sa vina si sa plece, fara sa incerc sa le leg intre ele. Ma simteam slabita, sleita de puteri si tot ce voiam era sa zac pana la sfarsit. Nici macar foamea nu o mai simteam, devenise o stare de normalitate. Am inchis ochii la loc si am adormit aproape imediat pe vocea lui Toby, care nu mai contenea sa trancane lucruri fara sens.

O zguduitura ma trezi si ma aduse la realitate. Am privit alarmata in jur sa vad ce se intampla. Toby ma intinsese pe asfaltul dur si rece si ma scutura de umeri ca sa ma trezesc. Am clipit nedumerita si i-am impins mainile pentru a-l opri, in acelasi timp incercand sa ma ridic. Picioarele imi cedara imediat si am cazut pe spate, lovindu-ma de un perete aspru din spatele meu. M-am uitat mirata si am descoperit o cladira cu doua etaje parasita si neterminata, in unele locuri fiind doar un schelet din beton, cu capete de gratii asteptand o continuare ce nu avea sa mai vina. Aveam senzatia ca trecuse o vesnicie de cand nu mai vazusem astfel de peisaje citadine.

Toby se aseza pe vine in dreptul meu si ma privi prin ochelarii sai galbeni.
- Bun venit acasa! De acum aici vom sta! Iti place? Nu e minunat? E asa retras, dar totusi civilizat, te face sa te simti ca traiesti din plin! Alta viata!

Am tacut si am privit spre asfalt. Nu stiam ce ar fi trebuit sa fac intr-o situatie ca asta. Corpul nu imi asculta de comenzi si nu reuseam sa ma misc mai deloc, iar mintea imi era opaca precum o piatra bruta. Cu greu reuseam sa mai gandesc ceva si atunci mintea imi fugea repede si pierdeam orice urma de logica sau coerenta. In acele momente tot ce as fi vrut era sa zac si sa fiu lasata in pace. Orice strop de vlaga se scursese si nu ma simteam in stare de nimic.
- Off, asa lipsa de entuziasm! Bine, ma duc sa iti caut ceva de mancare ca sa nu mai fi asa dezumflata! Serios, arati de parca ai fi moarta!

Daca as fi avut putere, as fi ridicat din umeri neputincioasa, dar m-am rezumat la a-l privi pierduta si plictisita. Ma lua iar in brate si ma duse inauntru. Desi nu erau toti peretii terminati, camerele erau destul de intunecoase. Ma puse intr-un colt si pleca fara sa mai spuna ceva. Am inchis ochii, sperand sa adorm din nou, cand de afara se auzi vocea lui Toby, exaltata ca de obicei. Nu reuseam sa inteleg ce spunea, desi vorbea destul de tare. O alta voce ii raspunse calm si incet, iar apoi se facu liniste. Am deschis ochii sa vad despre ce era vorba si l-am zarit pe Masky intrand in incapere. Veni spre mine si se aseza pe jos, proptindu-se cu spatele de unul din peretii de langa mine. Se uita spre tavanul camerei si zise ca pentru sine:
- Jur ca intr-o zi o sa-i iau topoarele alea si o sa-l toc cu mana mea asa marunt cum mi-a tocat el nervii de atata vreme.
- Imi pare rau...nu am vrut sa fiu o pacoste in plus, dar n-am avut ce face...
- Stai linistita, asa e el de cand il stiu, cauta belelele cu disperare, parca asta ar fi scopul lui in viata! Acum m-a pus sa te pazesc cat e el plecat.
- Hoodie e ok? Nu l-am mai vazut de ieri...
- Nu cred c-o sa-l mai vezi cat vei sta cu noi si chiar si dupa aceea, iar daca se intampla, probabil va fi ultima oara. E o fire destul de impulsiva.
- Inteleg...pai...mersi ca stai cu mine...
- Ca si cum ai pentru ce. Trebuie sa te pazesc. In fine, care e treaba cu tine pana la urma?
- Umm...pai, Jack m-a gasit in padure si m-a dus la coliba lui Slender Man, iar apoi, cand m-a dus la vizuina lui Seed, ne-am intalnit cu Toby.
- Nu la asta ma refeream. De ce nu te-au omorat Jack sau ceilalti? E ceva special cu tine?
- Nu stiu...nu cred...doar ei s-ar putea sa creada asta...sunt o persoana simpla, n-am cine stie ce trecut, niciun eveniment important...nu imi pot da seama ce au vazut ei la mine, eu una nu vad nimic...nu am nimic special.
- Da, ciudat. Pai ce am zis ramane zis. Nu te voi omori pana nu calci stramb, dar mi se pare o irosire de resurse si un stres inutil faptul ca existi si esti legata de noi. Sper ca Toby sa te returneze cat mai repede inapoi lui Jack si sa scapam de tine de pe cap.
- Si eu vreau sa ma intorc, nu suport sa fiu o povara pentru altii si imi pare rau ca trebuie sa ma suportati...
- Nu inteleg, daca nu esti cu nimic speciala si aveai o viata normala, cum ai ajuns pe mainile lui Jack? Adica el chiar nu e genul de persoana care sa caute in mod special cazuri deosebite si sa le gazduiasca cu atata atentie. Daca se intampla sa intalneasca accidental unul si nu apuca sa il omoare, i-l aducea lui Slender si il lasa pe el sa decida, fara sa-l mai intereseze ce se intampla cu respectivul. Dar cu tine e ceva nou. Imi e greu sa cred ca Jack ar fi capabil de sentimente precum atractia sau empatia, si nici din punct de vedere sexual nu exceleaza. Acolo e domeniul lui Jeff. Si atunci ce? Ce vede asa de special la tine ca sa iti acorde atata atentie si grija?
- Nu stiu...m-am intrebat si eu asta, dar am renuntat sa imi mai bat capul. Ca si cum e posibil sa intelegi o minte precum a lui.

Am cascat obosita. Privirea mi se impaienjenise si ochii mi se inchideau cu persistenta. Tot incercasem sa ii mentin deschisi, dar intr-un final am esuat si mi-am lasat pleoapele sa cada grele, cufundandu-ma in intuneric. Imediat am adormit.