Măștile sufletului(volumul 1)

Capitolul 4

                             Deschid ochii și încerc să-mi dau părul răvășit de pe față și mă simt de parcă aș fi dormit în tot acest timp, de parcă totul a fost doar un vis. Mă ridic în șezut și privesc camera deteriorată și observ că nimic nu a fost un vis, dar l-am trăit ca pe unul. Realitatea crudă m-a lovit dintr-o dată fix în moalele capului și oftez prelung încercând să-mi ușurez plămânii de greutate. Îmi masez tâmplele și durerea de cap apare ca prin magie și încep să gem ușor conștientă că o voi purta după mine toată ziua. Încerc să-mi dau seama cât am dormit și sper să nu am probleme după comportamentul meu de copil. Cât de proastă am putut să fiu. Cum am putut pleca în halul ăsta și să o las acolo singură și nesupravegheată. Contele o să mă concedieze sigur. Încerc să mă ridic din pat, dar deodată ușa se deschide brusc și se izbește de perete, iar sunetul răsună în cameră. Ridic privirea și dau de fața brăzdată de o cicatrice a contelui furios. Super...acum o să dau de belele. Mai mult ca sigur o să dau de belele.

—Ce naiba faci aici? se răstește la mine și îmi trag plapuma mai mult peste mine ca să mă acopăr, trag aer în piept și mă pregătesc să înfrunt o bestie nervoasă.

—Am dormit și acum voiam să mă duc la mama dumneavoastră, am nevoie să-mi fac rutina de dimineață.

Acesta izbește cu pumnul în noptiera de lângă pat și trosnește în momentul impactului. Lemnul fragil și vechi nu cred că va rezista încă unui impact. Mica oglindă se clatină stând să cadă, dar nu o face. Strâng din ochi și încerc să nu las emoțiile să mă învăluie. Oftez ușor și trag aer în piept. Mi-aș dori să dispară din fața mea. Ar fi mult mai ușor să mă concentrez în a îi oferi un răspuns care să nu fie o minciună. Cum să pot să-i spun adevăratul motiv? Clar că trebuie să mint.

—Am avut nevoie de odihnă pentru că nu m-am simțit bine. Vă rog să mă înțelegeți, nu absentez pentru că vreau ci pentru că am fost nevoită.

—Mama era să se accidenteze din cauza ta! Știi ce tare m-am speriat când am găsit-o plângând lângă ușă? Ce a fost în capul tău să o lași singură fără să nu anunți pe nimeni?

—Nu trebuie să urlați,v-ați făcut deja înțeles și fără țipete. Îmi dau ochii peste și când îi observ chipul regret instant reacția mea.

—Poftim? Se încruntă la mine, îmi apucă bărbia între arătător și degetul mare forțându-mă să îmi ridic privirea spre el și să-l privesc în ochi. Privesc fix în ochii lui albaștrii ca cerul senin și mă trezesc zâmbind.

—Ce e așa amuzant?

Oare chiar ce e așa amuzant? Doamne cât de proastă pot fi uneori.

—Nimic, domnule. Vă rog să ieșiți deoarece doresc să mă schimb. Nu se cuvine ca un domn să intre peste o doamnă în odaia ei.

—Mă înveți cumva bunele maniera la mine în casă?

Spune aspru cu chipul încordat și îmi strânge mai tare bărbia și nu pot să-mi mișc capul, imobilizându-mă. Se încruntă, iar sprâncenele i se unesc și simt un impuls să-mi trec degetul peste v-ul pe care îl formează. Știu că m-aș alege cu jigniri din partea lui și nu doresc să înrăutățesc și mai tare situația dintre noi, cu toate că, el e cel care m-a sărutat în bibliotecă și mă ruga să nu plec. De asta sunt foarte conștientă că nu a fost doar un vis. Cu toate că nu înțeleg de ce se joacă în halul ăsta cu mine. Ridic mâna să-l mângâi pe obraz, dar mi-o prinde înainte de a-l atinge. Îmi eliberează bărbia și îmi prinde încheieturile mâinilor și începe să strângă ușor. Mă încrunt la el și încep să îl împing încercând să-l fac să-mi dea drumul. Simt că aș fi un șoarece care se ia la trântă cu un elefant, nu ajută cu nimic ceea ce încerc să fac.