Măștile sufletului(volumul 1)

Capitolul 18

Ana

                          Las lacrimile să curgă șiroaie pe fața mea împletindu-se cu picăturile de ploaie și vântul care îmi biciuia fața. Mă doare să îl văd așa, dar nu mai pot permite nimănui să își bată joc de mine și sentimentele mele. Merit să fiu fericită, nu umilită. Îmi șterg repede obraji și deodată calul se ridică pe picioarele din spate nechezând și forțându-mă să mă țin mai bine în șa. Acesta se liniștește și privesc în jur să văd cine e cel care mi-a speriat calul și zăresc un Black fericit dând din coadă. E murdar și se pare că nu dă semne să plece de lângă mine când încerc să-l îndepărtez. Ochii lui negrii și sclipitori mă privesc cu voișie și începe să se învârtă în jurul calului și să latre. Oftez și odată cu înaintarea calului acesta se ține după mine nescăpându-i nici nu pas mai alert.

—Black, pleacă acasă! țip la el, dar nu obțin decât o privirea curioasă și niște urechi ciulite. Nu am unde să îl țin în casa mică ci doar în curte, dar văd cum mă descurc și i-l voi da lui Harold când va trece pe aici. Mai am de străbătut drum până acasă, dar ploaia care se întețește îmi îngreunează vederea și frigul pune stăpânire pe mine. Vremea se contopește perfect cu ceea ce simt și prefer să merg la pat prin ploaie lăsând să-mi spele rănile. La un moment dat i-aș fi spus despre trecutul meu, dar el era așa de prins în logodna lui și în disperarea de a îi face pe plac doar pentru ca ea să-i ofere un copil după căsnicie. Doar asta contează pentru bărbați? Asta conta pentru el. Momentele în intimitate cu el am crezut că o să schimbe ceva, dar m-am înșelat. Am fost singura care a pus suflet. Ce a fost cu ieșirea de mai devreme? Nu era nevoie să se dea în spectacol, sigur Katherine îi va face probleme. De acum el nu mai reprezintă o prioritate pentru mine. Sufletul meu e fericit și fără el sau cel puțin va încerca.

Într-un târziu ajung acasă obosită fizic, dar și psihic. Duc calul în grajdul mic care ține mai mult loc de debara, îi dau apă și mâncare apoi ies îndreptându-mă cu pași grăbiți spre casă când șcheunatul lui Black îmi distrage atenția din gândurile care m-au chinuit tot drumul. Am și uitat de el, e surprinzător de silențios pentru un câine de talia lui.

Trebuie hrănit, dar ce să îi dau?

Intru în casă, îmi dau perelina jos și dau cu ochii într-un final de mama soacră care stă întinsă pe divan. Merg repede spre ea și îi iau mâna în a mea, iar aceasta tresare și își întoarce privirea spre mine.

—Ana. Vocea ei e stinsă, iar numele meu rostit de buzele ei crăpate arată febra care o chinuia. Iau bolul și fug în bucătărie unde am schimbat apa cu una rece, iau alte cârpe și poate îi mai pot reduce febra până mâine ce merg după doctor.

                     S-au întâmplat atât de multe într-o singură zi că în momentul când am făcut contact cu patul am crezut că plutesc. Se pare că mama soacră nu avea febră ci doar îi era cald din cauză că adormise învelită cu multe pături, iar eu o trezisem. Ce femeie! M-am speriat atât de tare crezând că o voi pierde și în momentul ăsta nu-mi doresc să rămân singură. A reapărut senzația de greață pe care am avut-o dimineață și ca măsură de precauție mi-am luat o găleată lângă pat ca să nu mă trezesc vomitând pe așternuturi sau pe jos. Camera e curată așa că nu mă îndur să murdăresc patul cu pături moi și cearceafuri albe.Totul va reveni la normal înafară de faptul că simt un gol în piept care va dispărea și el cu timpul odată cu imaginea contelui din mintea mea. Va mai fi prezent o vreme, dar pe măsură ce timpul se așterne peste amintirea lui va deveni doar o fantomă a trecutului. Pleoapele îmi cad grele și somnul mă cuprinde alungând durerea și reînviind amintirile care îmi atât de mult rău, dar care sunt necesare.