Măștile sufletului(volumul 1)

Capitolul 16

                        Intrăm în casă și închid repede ușa, îmi e atât de frică de tunete și fulgere iar în momentul ăsta cerul pare să se răzbune pe mine pentru toate lucrurile nechibzuite pe care le-am făcut în ultima vreme. Oftez și îmi dau seama că întâlnirea cu iapa mai trebuie să aștepte până trece furtuna, dar și tentativa mea de a mă arunca în lac. Privind în urmă mi se pare o prostie ceea ce tocmai am gândit. Cum să mă arunc în lac? Am o viață înainte și nu trebuie să renunț pentru că ceva nu a mers bine. Am trecut eu prin lucruri mai rele de atât. Nu dau satisfacția asta celor care nu mă suportă.

O conduc pe contesă în camera ei și o așez pe pat. Am regretat că am aruncat ochi spre geam și am observat un fulger care despărțea cerul în două, iar acel huruit s-a auzit din nou făcându-mi inima să o i-a la galop. Îmi frământ mâinile agitată și încerc din răsputeri să mă opresc din tremurat. Un țipăt m-a scos din gândurile mele și am întors privirea spre contesă care stătea pe marginea patului și privea fix spre mine. Devin din ce în ce mai speriată și simt că o să leșin.

—Ana! țipă ea entuziasmată și întinde mâinile spre mine.

—Ce e? Ce s-a întâmplat? mă apropii de ea și nu știu ce poate fi în neregulă. Sunt îngrozită, iar ea îmi accentuează starea.

—Văd culorile, văd mișcare în jurul meu.

—Ce? De unde? Parcă nu vedeați deloc. Așa ceva e posibil? mă încrunt și mă pierd în șirul de întrebări care o fac să îmi arunce o privire urâcioasă.

—Nu știu, dar te văd... în ceață, dar te văd, zâmbește aceasta larg și se ridică în picioare.

—Contele trebuie să afle de asta. Mă duc să-l anunț.

—O, nu...ăsta e micul nostru secret, așa îi pot spiona pe el și logodnica lui. Mă dor obraji de la zâmbit. fericirea i se citește în glas și nu știu dacă să mă bucur sau să devins suspicioasă în ceea ce o privește.

—Nu veți mai avea nevoie de mine. spun cu voce tare când realizez lucrul ăsta și în sufletul meu îmi pare rău.

—Mereu voi avea nevoie de tine, scumpo. Ești superbă. mijește ochii și mă analizează din cap până în picioare.

—De ce ați orbit, doamnă?

—Când am aflat că fiul meu a murit, de la șoc, iar doctorul mi-a spus că îmi pot reveni, dar nu știe cum sau când și se pare că am aflat. Îmi doresc din suflet să revin la normal după o perioadă atât de lungă de întuneric.

—Fiul dumneavoastră? curiozitatea mi se citește în voce și brusc vreau să adâncesc subiectul.

—Da, am avut un fiu mai mare ca Edward și el a murit într-un accident de care nu îți voi povesti acum, e prea dureros să îmi amintesc aceea perioadă. Vreau în momentul ăsta să mă bucur de tocmai ce mi se întâmplă.

—Înțeleg, nu insistam.

Cu toate că am auzit niște zvonuri prin sat și prin casă de un fiu și un accident misterios, dar nu i-am dat importanță. Nu am simțit nevoia să mă bag în bârfe inutile care m-ar face să devin suspicioasă și băgăcioasă.

—De abia aștept să îl văd pe Harold, să văd cum arătați împreună și să pot, în sfârșit, citi chipul celui care pare că te iubește atât de mult. Du-te la el puțin, petreceți timpul împreună și după vino să-mi povestești totul.

Se comportă de parcă ar avea cincisprezece ani. Observ că relația dintre noi a devenit mult mai formală decât mă așteptam. Nu e bine, dar e plăcut. O simt ca o mamă grijulie și entuziasmată.