În Căutarea Afroditei

Capitolul 13

A deschis încet ochii și a încercat să se obișnuiască cu lumina din camera ce imediat a început să o inspecteze. Era dormitorul lui James, iar ea stătea în patul lui lângă el. S-a ridicat în șezut într-o clipă. Cum ajunsese acolo? Ce se întâmplase? Ultimul lucru pe care și-l amintea era faptul că stătea în bucătărie cu James și Nick și dintr-o dată a amețit și a simțit că se scufundă într-o mare de întuneric. Oh, Doamne...

- Am leșinat? Și-a întors imediat privirea spre băiatul de lângă ea ce așteptase să vorbească ea prima.

- Da. De fapt, ai avut un atac de panică, i-a răspuns sincer sperând să nu o sperie, pentru că încă era palidă și nu credea că își mai poate menține mult calmul. Pentru o secundă a crezut că o poate pierde. Doar gândindu-se la așa ceva simte o durere imensă în sufletul său.

- Cât am fost inconștientă? Adevărul era că Tara nu se simțea prea bine, poate și pentru că de ieri dimineață nu mâncase nimic, nici ea nu știa de ce. Probabil mulțimea de oameni de afară i-a provocat o emoție puternică și așa a ajuns să leșine.

- Aproape cinci minute. Te simți bine? Ești încă palidă.

L-a privit atentă, toată îngrijorarea lui îi atingea inima de fată îndrăgostită. Tot ce voia era să o îmbrățișeze și să îi spună că totul va fi bine, dar știa că nu se va întâmpla asta. De fapt, se obișnuise cu gândul că el o vedea doar ca pe o prietenă, deși a văzut ceva în privirea lui când au luat toți cina la restaurant. Ceva ce a făcut-o să aibă speranță, iar apoi el s-a despărțit de Leyla și... chiar crezuse că există o speranță și pentru iubirea lui.

- Sunt... bine. Dar cu inima zdrobită. Simțea că abia acum se trezise la realitate. Realitatea crudă în care ea și James erau doar prieteni. Acest gând a făcut-o să își lase în jos privirea.

- L-am trimis pe Nick să îți aducă ceva de mâncare. Știu că ieri nu ai mâncat aproape nimic. E ceva neobișnuit pentru tine să nu mănânci. Nici nu știi cât de mult m-am îngrijorat.

- Te-ai îngrijorat?

- Normal, Tara, ce întrebare e asta? Nu știu ce m-aş face fără tine. Roșcata s-a uitat la el mirat, dar a văzut în ochii lui sinceritate și aproape că a zâmbit.

- Serios? De ce?

- Cum adică "De ce?", Tara? E chiar așa de greu de observat? Fata s-a încruntat la auzul întrebărilor lui.

- Nu înțeleg.

- E așa de greu de observat că sunt îndrăgostit de tine? Adică, mi-a luat ceva până să îmi dau seama și eu și până atunci am făcut o grămadă de tâmpenii, dar totuși sunt aici, acum. Am încercat să mi te scot din cap, jur, Tara. Dar nu am reușit. Deși uneori am reușit să te scot din cap, ai fost mereu în inima mea. Ești ultimul meu gând seara și primul dimineața. Așa că am renunțat la a încerca să nu mă mai gândesc la tine și...

- Tu vorbești serios? Fata se uita la el uimită se ruga în gând ca totul să fie real. Chiar nu credea că tot ce spune el e real. S-a ciupit doar că să remarce că nu e un vis.

- Da, Tara, vorbesc serios, băiatul începuse să se cam enervase când vedea că ea nu o crede. De ce nu mă crezi? S-a ridicat de pe pat, voind să iasă din camera ce i se părea prea mică pentru el. Ea l-a urmat imediat, dar nu a reușit să se mențină pe propriile picioare decât câteva secunde înainte de a i se încețoșa privirea. S-a așezat în pat, oftând și privindu-l pe băiatul ce se apropiase de ea când o văzuse cum se clatină.

- Nu spun că nu te cred, James, a șoptit. Doar că mi se pare totul așa de ireal. Nu am crezut niciodată că...

- De ce nu? Ne cunoaștem de atâta timp, cred că era imposibil să nu mă îndrăgostesc de tine.

- Mă lași să termin?, i-a zâmbit. Nu am crezut niciodată că îmi vei spune aceste cuvine, James. Pentru câteva clipe am crezut că visez. Nu îmi să cred că tu nu ai văzut cât de îndrăgostită sunt...

- Oh, eu nu știam, Tara, îmi pare rău, n-am vrut să...

- Doamne, mă mai întrerupi mult? A chicotit roșcata. De când ești așa, James? S-a ridicat încet de pe pat, apropiindu-se de băiat. De când ești așa nerăbdător? De când nu mai ești calculat? De când îți lași emoțiile să îți oprească rațiunea din a comanda?

- Asta mi se întâmplă când sunt lângă tine, a prins-o de mijloc, apropiind-o de el, până când fețele lor erau doar la câțiva centimetri depărtare. De când ai intrat în viața mea ca o tornadă mi-ai dat toată existența peste cap. Și tot tu ești singura care poate să restabilească liniștea în sufletul și în mintea mea. De fapt, tu ești liniștea mea. Am nevoie de tine, Tara, nici nu îți poți imagina cât de multă nevoie de tine am.

- Mă iubești? Erau așa de aproape încât nici nu îți dădea seama ce spunea. Dar întrebarea asta o chinuise atâtea zile și atâtea nopți și abia acum a avut curajul să îi dea glas. Era conștientă că răspunsul lui avea ori să o distrugă, ori să îi lumineze sufletul.

- Te iubesc. A privit-o în ochi, iar Tara a reușit să citească în ei întrebarea lui nerostită.

- Te iubesc, i-a zâmbit și și-a apropiat încet fața de a lui.

- Am luat friptură de pui cu cartofi prăjiți, am luat și un aperitiv care arată delicios, înghețată, tort de ciocolată și caramel, brioșe și gogoși și... Nick s-a oprit când și-a văzut prietenii atât de apropiați și un zâmbet arogant a apărut pe fața lui. Vă las zece minute singuri și voi vă căsătoriți  fără mine? Ce înseamnă asta?