Doar o umbră...

În ochii tăi...

        După acea zi nu am mai ieșit din cameră, mi-am pierdut mințile complet. Nu înțelegeam sensul unor lucruri esențiale şi am devenit obsedat de gândul că sunt vinovat de moartea surorii mele. Priveam mereu într-un punct şi repetam aceleași cuvinte, plângând. Refuzam să mănânc, să beau, să dorm şi toate acestea puțin câte puțin mă distrugeau, mă privau de viață și îmi sugeau din adâncuri elexirul existenței mele. Boala a început să progreseze și din zi în zi totul devenea din ce în ce mai rău. Ea m-a acaparat cu toată greutatea ei și mi-a luat mințile, lăsându-mă slăbit şi neputincios în fața puterii cu care domina peste tot trupul meu. De parcă era o reluare a evenimentelor din trecut, însă acum totul a devenit şi mai groaznic, deoarece mă simțeam călăul surorii mele. Şi asta mă nimicea total, mă lăsa să zac fără aer la pământ, fără lumina vie a speranței. Nu mai distingeam realitatea de propriile convingeri şi fotografia surorii mele înfăşurată cu o panglică neagră înrăutățea mult situația. Durerea ce mi-a umplut sufletul nu poate fi redată în cuvinte, câtă disperare şi groază izbucnea în bătăile inimii.

         Cineva mereu venea în camera mea şi aducea ceva cu el, dar privirea nu se rupea nici o clipă, nici o fracțiune de secundă de la ea. Eu nu vedeam pe nimeni înafară de ea. În fiecare om o percepeam pe ea, în fiecare miros îi simțeam parfumul, o regăseam în fiecare mișcare. Iar acel cineva era doar o figură care apărea uneori şi dispărea undeva în neștire, în taina necunoscutului. Crizele psihozei se întețiseră, iar cel mai grav era că prin diferite metode încercam să mă sinucid. Cu scurgerea rapidă a timpului situația se complica, iar medicii care veneau să mă investigheze, de asemenea nu preziciau nimic bun.

          Într-o zi în timp ce acel cineva se afla în camera mea, pe moment mi-am rupt privirea de la fotografia surorii mele şi am dat cu ochii de tata. Organul meu de simț care nu și-a întrerupt complet funcția a perceput mirosul puternic de alcool. El văzând că îl examinam cu priviri întrebătoare, a exclamat bucuros:

—Fiule, ți-ai revenit? Doamne, cât mă bucur...

—Te bucuri? l-am întrerupt eu cu o ironie dublă în glas. Atunci de ce ești beat? De bucurie?

     Am început să râd aproape malefic, încât am simțit o tresărire ușoară din partea celui ce își lua numele de tată. Iar apoi brusc oprindu-mă, ne mai având puteri să vorbesc tare, am zis cu vocea aproape stinsă:

—De ce procedezi astfel cu mine? Ai intenția să mă lași din nou singur şi nebunii ăia să mă bage în spitalul de psihiatrie când tu dormi mort beat?
Tată îmi doresc doar sprijinul și consolarea din partea ta. Tu mi-ai promis că nu o să repeți aceleași greșeli ireparabile ale trecutului. Cum ai putut? Tată, de ce? Nu mă lăsa te rog.

      El mă privea cu spaimă, și îngrijorarea, uimirea, stupefacția îl lipseau de cuvinte, de capacitatea vorbirii. Am simțit cum mă stăpânesc lacrimile şi am fugit din ultimile răsputeri în holul extrem de mare al casei, întâmplător lovindu-mă de Ana. Eram prea slăbit și epuizat ca să mai pot face ceva și deaceea am căzut înfrânt în genunchi. Ana, care într-un mod ciudat a ajuns să fie aici, a alergat rapid în direcția mea:

—Ești bine? m-a întrebat ea cu note de afecțiune în voce.

Am întors capul spre ea. Cu lacrimi în ochi şi cu glasul tremurând am șoptit:

—Mie într-adevăr îmi este dureros. Pe mine chiar mă doare. De ce nimeni nu depune efort să mă înțeleagă? Eu vreau doar puțină căldură, iubire și alinare în momentele când sufletul meu îngheață în răceala tragediei. Eu nu sunt nebun, eu pur şi simplu sufăr, îmi este atât de greu și totuși toți mă acuză, fiecare om mă judecă, pentru boala pe care nu mi-am dorit-o eu, ci care a fost făurită din doliu negru al deznădejdei. Oare eu cer atât de mult? Eu visez ca oamenii să nu se întoarcă cu spatele la mine, ci să-mi dea o mână de ajutor. Nu mai pot suferi singurătatea, am nevoie de cineva alături! O persoană care să mă mângâie, să mă îmbrățișeze şi cu o voce dulce să mă asigure că totul va fi bine, că există o speranță, că soarele va dărui lumina. Dar toți fug de mine, toți mă consideră o bestie feroce şi le este frică să se apropie de mine! Chiar şi celor dragi le provoc dezgustul și de parcă își bat joc de sentimentele mele, mă părăsesc unu, câte unu, până nu rămâne nimeni lângă destinul meu oribil. Durerea mea este nemărginită, infinită, Ana! Kristal a murit din vina mea şi eu nici nu am reușit să-mi cer iertare. Nimeni nu încearcă să privească totul din alt unghi, căci eu sunt doar un copil, un adolescent oarecare care şi-a pierdut sora.

      În timpul discursului meu, mai degrabă cu propria ființă, Ana mă privea cu compătimire și jale, însă îi era prea dificil să aleagă cuvintele. Între noi s-a lăsat tăcerea. După o pauză lungă în care amândoi ne-am adâncit în gândurile noastre, eu m-am ridicat încet de la pământ şi i-am ordonat pe un ton autoritar:

—Pleacă de aici Ana, cât încă sunt în stare să gândesc limpede! Dacă vei rămâne măcar pe o secundă nu pot lua răspunderea față de comportamentul meu, fără să vreau pot să te rănesc, așa că mai bine pleacă până nu se face prea târziu.

—Tu mai devreme ai cerut o persoană care să te consoleze, eu pot fi aceea.

—Nu pot să te supun acestui risc, fă cum ți-am zis, nu te încăpățâna, Ana, nu îți dai încă seama de ce sunt în stare!

—Dar de ce? Tu doar ai zis...

—Nu importă ce am zis, Ana! Ceea ce gândesc cu ceea ce prezintă realitatea nu se combină! Şi chiar dacă vreau asta, nimeni nu o să schimbe faptul că sunt un psihopat! Ești o fată prea gingașă ca să suporți atitudinea grosolană a unui nebun!

—Nu, eu sunt mai puternică, decât crezi! Eu vreau să te ajut!

Dialogul nostru a trecut pe o notă tensionată și agresivitatea din partea mea a luat proporții:

—Ești toantă sau ce?! Cum poate să-ți fie milă de un om cu diagnoz psihiatric?! Cum poți să te afli în casa lui şi să te apropii de el?! Numai o smintită ca tine, i-ar propune ajutor unui om bolnav sufletește! Cel puțin nici nu ne cunoaștem atât de îndeaproape, ca să-mi oferi așa ceva! Ajunge, nu permit ca tu să îți bagi nasul în treburile mele!

—Tu te contrazici! Ceea ce ai spus cu vocea frântă de emoții este opusul la ceea ce afirmi acum!

—Recunosc, că ceea am zis, este ceea ce îmi doresc! Dar e ceva imposibil, atunci când realitatea înfruntă visele mele stupide! Soarta a celor ca mine este să rămână singuri! Ei trebuie izolați de societate pentru ca ea să nu fie pusă în pericol! Așa va fi mereu, nimeni și nimic nu poate schimba esența acestui adevăr crunt! Cât încă nu mi-am ieșit din fire, pleacă şi nu te mai întoarce înapoi! Imaginează-ți că drumurile noastre nu s-au intersectat niciodată! Că nu mai ajutat atunci când mi-am pierdut cunoștința şi că nu ai văzut-o pe sora mea murind! Te implor să dai importanță rugămintei mele.

—Nu voi pleca! Eu voi fi cea care va schimba stereotipurile şi voi rămâne alături de tine. Poate că suntem doi oameni străini pentru a avea astfel de relații, dar eu am asistat la decesul surorii tale, am fost în preajmă atunci când ai plâns pentru ea şi când te-ai autodistrus, crezând că tu eşti vinovat în acest accident. Oricărui om normal i-ar fi milă de tine! Povestea ta m-a atins până la suflet! Am trăit mereu o viață îndestulată şi lipsită de griji, iar lumea a prins alte culori, înțelegând câtă suferință îi înconjoară pe alții. Atunci am simțit un imbold al inimii,  că sunt obligată să te ajut. Eu îți voi fi aproape şi te voi susține! Aceasta este alegerea mea!

—Eu am spus să pleci! am urlat eu şi sub efectul furiei ce mă stăpânise, involuntar am lovit-o pe Ana cu putere peste față.

Ea a scos un țipăt scurt şi şi-a acoperit obrazul cu palma. După câteva clipe în care am rămas şocat de propria prostie, mi-am revenit din amorțeală şi am zis bâlbâindu-mă:

—Ana...iartă-mă...eu, eu chi..chiar nu am vrut. Vezi...eu ți...ți-am spus că sunt capabil...să te rănesc!

Ea şi-a şters lacrimile ce i-au învăluit fața şi a zis cu aceeași mândrie nestrămutată:

—Eu o să te mai vizitez. Ai grijă de tine. Ne mai vedem. Pa.

          I-am condus buimac figura ce se pierdea după limitele încăperii. Însă deodată am simțit o slăbiciune care mi-a acaparat tot corpul. Picioarele nu mă ascultau şi m-au făcut să îngenunchiez. Pleoapele mi s-au îngreunat, iar respirația a devenit mai lentă. Vedeam din ce în ce mai rău şi într-un sfârșit am căzut doborât la pământ.