Doar o umbră...

Nu plânge...

            Auzind acestea am luat-o emoționat pe Ana în brațe și am învârtit-o prea tare, încât a început să o amețească capul:

—Nu-mi vine să cred! Victorie! Uraaaaa! strigam eu pe tot holul.

           Iubita mea mi-a pus degetul la gură și mi-a arătat că ar trebui să vorbesc puțin mai încet. Dar cum să-ți stăpânești emoțiile într-un astfel de moment, nu am stat să o ascult, ci îi sărutam toată fața, fiind gata să explodez de bucurie în orice moment.

—Astăzi te voi prezenta tatălui meu și surorii, doar părinții tăi mă cunosc deja! Vin să te iau la 7, am emis eu într-o singură suflare, fără ca să-i permit Anei să introducă vreun cuvânt.

           Am luat-o de mână și amândoi ne-am îndreptat către intrarea în clasă. Toată lecția mă agitam și făceam gălăgie. Ba mutam scaunul, ba scăpam jos stiloul, ba sughițam. Într-un sfârșit profesorul s-a enervat și m-a alungat de la ore. Cu toate acestea, nimic nu era în stare să mă întristeze. M-am așezat pe banca din fața școlii și am îndreptat privirea către bolta infinită a cerului.

—Mulțumesc, am șoptit eu ca un gând al propriilor cugetări.

           Am mulțumit Domnului pentru că mi-a dat o șansă la salvare, pentru că printre norii grei i-a permis soarelui să intre cu razele lui puternice. Nu-mi venea să cred că toate momentele fericite îmi aparțineau mie, că trăiam astfel prezentul, că rănile nu mai lăsau urme de sânge. Oare era ăsta adevărul? În minte nu se conturau iluzii și nu se schimbau amintiri? Oare povestea mea găsea un final învăluit în lumină? Oare eu aveam dreptul să zâmbesc, să râd, să alerg, să sar, să iubesc, să primesc? Nu găseam răspunsul acestor întrebări și, totuși, în acel moment eu am dobândit tot. Familie, iubită, prieteni, ei erau cei care mi-au șters orbirea, erau cei care au desprins vălul de ceață de pe ochii mei, ei erau cei care mi-au reîntors speranța și credința în ziua de mâine...
*******

              M-am pregătit minuțios pentru prezentarea Anei familiei mele. Îmi doream ca această seară până la cel mai mic detaliu să poarte perfecțiunea. Am adus-o pe Ana acasă care ca de obicei își păstra eleganța, măreția, superficialitatea unei domnișoare din Anglia crescută în cele mai bune condiții și educată cu cea mai mare dedicare. Ne-am așezat toți la masa rotundă aranjată în salon și iubita mea și-a început discursul:

—Mă numesc Ana Richard, provin dintr-o familie bogată, dar cu toate acestea știu să păstrez modestia și simplitatea. Mi-am petrecut copilăria în Londra, dar m-am inmatriculat în această școală pentru schimb de experiențe. Într-un final toată familia am decis să rămânem aici, pentru că părinții mei au primit o ofertă bună de serviciu.

—Vorbești atât de frumos, îmi pare bine că o fată atât de inteligentă poate deveni viitoarea nevastă a lui Mark, a zis zâmbind tata.

—Să nu ne grăbim cu asta, m-am alertat eu.

—Bine, bine, Kristal cum ți se pare domnișoara, s-a adresat surorii mele tata.

—Ești depășită de propriul orgoliu? a întrebat brusc și amenințător robotul.

—Nu, sigur că nu...

—Ce dorești să devii în viitor? a întrerupt-o ea pe Ana cu încă o parte a chestionarului.

—Încă nu m-am gândit la acea...

—Tu știi că Mark suferă de boală?

—Da știu, dar...

—Părinții tăi tot sunt la curent?

—Da, însă...

—Și cum au reacționat la asta? continua Kristal într-un ritm accelerat, la fiecare întrebare ridicându-se din ce în ce mai tare de la masă.

—Hei, ajunge, ce crezi că faci? am oprit-o eu indignat.

—Da, fiica mea, nu presa oaspetele, a fost de acord tata pe un ton glumeț.

—Ridică-te, i-a ordonat sora mea Anei.

Ea îndată a îndeplinit cerința și robotul a studiat-o din cap până în picioare cu priviri cercetătoare. Apoi a zâmbit și i-a strâns mâna, rupând tensiunea ce s-a lăsat în jur:

—Bun venit în rândurile noastre. De azi înainte pot să-ți devin și ție soră. Îmi plac fetele istețe, pentru că și eu sunt astfel.

Toți am început să râdem și am continuat să ne înfruptăm din bucatele delicioase, desigur înafară de Kristal.
*******

           Eu și Ana ne-am retras la balcon pentru a admira în doi frumusețea nemărginită a stelelor:

—Se pare că ați înlănțuit în sfârșit relații bune cu acest robot, a constatat ea surâzând.

—Poftim? Tu știai că Kristal este o simplă tehnologie? am întrebat eu uimit de cele auzite.

—Sigur, doar am fost prezentă la moartea surorii tale și în plus când prima dată noi ne-am întâlnit în școală ea mi-a lămurit cum stăteau lucrurile. Nu doream să accept faptul că tatăl tău și această mașină doreau să te mintă, dar era alegerea lor, nu puteam să-i opresc.

—Da, ai dreptate atunci. Ea a devenit o parte a familiei noastre. Însă îmi este dor de sora mea adevărată, toate evenimentele s-au încurcat în minte și este greu să asimilez că ea nu mai este printre noi.

—Totul va fi bine, Mark, mi-a șoptit cu vocea blândă iubita mea și s-a sprijinit cu capul de umărul meu.

Eu i-am mângâiat părul și am sărutat-o, strângând-o strâns la piept.

         Da, totul va fi bine, pentru că nimic nu poate să mai ruineze viața mea, nimic nu mai poate să-mi distrugă visele, fiindcă sunt fericit, într-adevăr fericit...
*******

            Eram amândoi în fața mormântului și aranjam atent florile pe pământul rece. Kristal o studia pe adevărata deținătoare a acestui chip, iar eu scăpam lacrimi de tristețe, pentru că nu am vizitat-o atât de mult timp. În toată această învălmășeală am uitat de propria soră care mă aștepta, care îmi cauta prezența în vise, în amintiri, printre stele, printre bariera cerului și a pământului.

—Este atât de ciudat să văd fața mea imortalizată pe o fotografie a mormântului. Cum era ea? Se diferenția mult de mine? a întrebat robotul cu o melancolie vădită în glas.

—Păstrez doar imaginea acelei adolescente de 3 ani în urmă, după ce s-a reîntors nu am avut posibilitatea să o cunosc, am fost influențat de ură și nu am reușit să o regăsesc. Am pierdut-o pentru totdeauna cu o personalitate ștearsă, cu un chip necunoscut, cu trăsături ascunse și neștiute de mine. Am pierdut-o ca un laș, am pierdut-o ca un idiot, i-am dat drumul și am lăsat-o să alunece...

M-am oprit, pentru că un nod în gât mi-a acoperit vorbirea, iar lacrimile au inundat sufletul meu. Kristal, fără ca să mai zică ceva, m-a îmbrățișat, liniștind explozia emoțiilor.

—Nu plânge, Mark, chiar dacă vei simți că nu mai poți suporta, nu plânge, totul se va trece...

           Aveam senzația că am mai auzit cuvintele acestea, dar nu le-am dat o importanță deosebită, ca de fiecare dată scăpam din vedere cele mai valoroase lucruri și astfel pierdeam mereu...