Doar o umbră...

În oceanul din lacrimi...

            S-au scurs zile, au trecut luni, au pierit în zare ca o pasăre la orizont, s-au spulberat ca o mică adiere de vânt și au dispărut, au dispărut pentru totdeauna în negura nopții. Nu am păstrat nimic în amintiri, atunci eu doar existam fără ca să trăiesc, perioada morții sufletului meu am blocat-o undeva în trecut ca o pată neagră, ștearsă și uitată.
         Totuși, port în gânduri vizita ta, fiecare clipă a ei este scrisă în jurnalul inimii mele...
*******

           Ochii mei priveau în gol, scăpând uneori câte o lacrimă, buzele murmurau ceva de neînțeles, iar inima bătea cu putere, se strângea la fiecare mișcare, la fiecare sunet și spera la salvare, spera să vadă din nou lumina zilei, să scape de acest calvar necontenit. Am auzit niște pași greoi apropriindu-se, ușa s-a răzbit cu forță de perete și în salon au intrat câțiva medici. Am întors capul și parcă am privit printre ei, chipurile lor conturându-se ca niște culori lipsite de formă, acoperite de o neclaritate puternică. Ei s-au apropiat de mine și unul din ei l-a întrebat pe cel mai înalt doctor:

—Sunteți sigur că domnișoara nu va fi pusă în pericol?

—Este dorința ei, nu pot să-i refuz, faceți cum a zis.

După aceste cuvinte pronunțate cu o mică pată de neîncredere, primul a scos cu multă grijă cămașa de forță de pe mine. Apoi toți s-au îndreptat către ieșire, însă ușa a rămas să stea descuiată. Era o oportunitate atât de bună să evadez, totuși, abia mai perceam lucrurile și nu aveam cum să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu.

          Am stat țintuit patului și am continuat să străpung cu privirea bezna întunecată a spitalului. Am simțit din nou niște pași a unei ființe omenești. De data asta se auzeau sunetele apăsate a unor pantofi cu toc. Domnișoara a ajuns în dreptul meu. Nici nu m-am silit să dau ochii cu ea, nu aveam nici puteri, nici voință. Ea a respirat din greu preț de câteva clipe și apoi a șoptit, depunând un mare efort de a vorbi:

—Mark, eu sunt...-o pauză profundă de tăcere-eu sunt Ana, iubita ta...

Nu am răspuns nimic, mi-am privit mâinile și am simțit o mică parte de libertate, totuși nu sesizam ce înseamnă asta.

—Mark, mă mai ții minte? a întrebat ea cu vocea practit sugrumată de neputință.

—Nu știu cine sunteți, am zis eu abia, abia, ca un sunet surd, lipsit de înțeles pentru mine, niște cuvinte pronunțate cu o răceală și indiferență enormă a unui suflet înghețat.

       Fata a suspinat încet, parcă încercând din ultimele răsputeri să-și rețină lacrimile. Mi-a întors încet capul  către ea și mi-a atins ușor obrazul cu o mângâiere gingașă însoțită de compătimire și jale.

—Vreau doar să știi că sunt vie, nevătămată și sănătoasă, eu te aștept, Mark. Chiar și atunci când eram inconștientă ți-am auzit vocea, am simțit lacrimile și inima ta, bătăile ei au spart bariera dintre noi. Fiecare clipă a vieții mele este plină de tine, fiecare lucru poartă amintiri despre tine, fiecare cuvânt vorbește despre tine. Eu te aștept, și ziua, și noaptea te am în gând. Iubirea mea nemărginită te va ajuta să ieși de aici și să te vindeci, eu sper, eu știu, eu cred...

        Cuvintele ei treceau ca un zvon departe pe lângă mine și se pierdeau în neștire. Ea mă privea îndurerată, iar ochii ei vărsau lacrimi amare. S-a apropiat încet de mine. Îi simțeam  respirația atât de aproape, căldura ei îmi mângâia fața. Și-a lipit buzele de ale mele într-un sărut, iar eu am rămas surprins, confuz, stupefiat. Am înlăturat-o puțin de la mine și m-am oglindit în ochii ei de o culoare aprinsă albastră, un ocean nesfârșit în care aveai senzația că te îneci sub vraja acestei frumuseți.
   
           Deoadată în mintea mea au izbucnit amintiri ca un bliț, ca o explozie, ca lava unui vulcan stins. Am imortalizat  zâmbetul ei atât de viu, atât de sincer și șoaptele ei de iubire spuse în taină. Dar brusc fericirea a pierit din ochii ei, frica s-a lăsat peste pleoape, iar strigătele de deznădejde nu reușeau să ajungă până la mine. Îmi aminteam acea zi îngrozitoare când nu am putut să o protejez pe Ana, când ea a căzut sub greutatea cuțitului, plângând și murmurându-mi numele. Mi-a apărut atât de clar chipul ucigașului care totuși a reușit să evadeze.
       
         Ura mi-a umplut sufletul și mi-a acoperit mintea cu mantia nebuniei. Am apucat-o pe Ana strâns de gât și am început să o sugrum. Fețele oamenilor s-au contopit într-una. Îl vedeam doar pe el, cel care a ucis-o pe mama, cel care a rănit-o pe Ana, nu puteam să-i iert nimic, vroiam să-l omor cu mâinile mele, o răzbunare crudă, pentru că a transformat viața mea într-un coșmar nesfârșit.

—Ma..Ma...Mark, încerca Ana să pronunțe fiind lipsită de aer.

Vroia să se elibereze din strâmtoare, dar puterea mâniei și suferinței ce stăpânea sufletul meu, nu i-a permis să o facă.
        Sunetul alarmei a străbătut tot spitalul și în doar câteva minute o mulțime de doctori au venit să oprească un psihopat scăpat de sub control. Am fost înlăturat cu greu de la Ana, ea respirând abundent și tușind după o perioadă îndelungată de chin.
        M-am trezit la realitate tot atât de brusc cum am fost influențat de o iluzie trecătoare. Am văzut-o pe Ana plângând, iar petele roșii ce i-au rămas pe gât au făcut să-mi tremure mâinile. O priveam cu ochi mari, frica și deznădejdea învăluindu-mi tot corpul.

—A..a..ana, îmi...pa..pa...pare rău, am încercat eu să vorbesc cu vocea înăbușită, simțeam că nu-mi ajungea aer, că mă sufoc, că mâinile durerii îmi zgârâie tot trupul, lăsând doar urme de sânge.

—Totul este bine, a suspinat ea abia auzit.

         Doctorii încercau să o liniștească pe Ana și să o ducă mai departe de lângă mine, dar ea continua să stea, să mă privească cu milă în ochi și să zâmbească, poate fals, poate puțin neîndemânatic, dar ea îmi zâmbea la fel ca atunci, pentru a-mi șterge vina, pentru a nu-mi lasa urmă de regret.

        Nu puteam să spun nimic, nu puteam să fac nimic. După atâta timp în sfârșit am reușit să deslușesc lucrurile, dar mai bine uitam, căci acum o să port mereu în amintiri că eram pe cale să o omor pe Ana. Ce înseamnă să provoci durere unui om pe care îl iubești mai mult ca viața, pentru care a-i fi gata să rupi o stea de pe cer, pentru care a-i trece mări și oceane și a-i străbate continente? Este un sentiment teribil și astfel piere magia, astfel reușești să înțelegi realitatea și să nu te amăgești cu istoria unui basm.

        ,,Eu nu pot să te iubesc, Ana, tu nu poți fi iubită de un nebun. Tu trebuie să trăiești fericită fără mine, să zâmbești atât de sincer unei persoane care va putea să te merite. Pleacă, fugi, aleargă, peste mări și oceane, peste continente și țări, fugi departe de coșmarul visurilor tale, de groaza existenței tale, adică de mine, cel care te-a rănit și te-a făcut să suferi".
Asta vroia să strige sufletul meu, asta îmi doream să-i spun, dar tăceam, o liniște apăsătoare învăluită de teamă și regret. În sfârșit doctorii au reușit să o scoată pe Ana din încăpere, totuși, în ultima clipă ea mi-a zis:

—Tu nu ești vinovat, Mark! Eu sunt, bine, auzi? Nu te acuza, când vei ieși de aici ne vom iubi din nou ca doi nebuni și vom trăi cele mai frumoase clipe împreună...

         Ușa s-a închis și eu am rămas singur confundat în gândurile mele. Însă odată cu plecarea ei am pierdut firul lor și m-am transformat iar într-o stană de piatră lipsită de sentimente.

       Adio, Ana, noi nu putem fi împreună...Adio, noi nu putem fi fericiți...