Doar o umbră...

Distrus de realitate... (Prolog)

         Viața este ca un vis. Ai senzația că trăieşti un basm lipsit de griji unde poți pluti oricând pe aripile speranței, unde corabia drumului tău nu se va scufunda niciodată în adâncurile nesăbuite ale oceanului. Crezi orbește că mereu vei rămâne la suprafață, unde eşti în siguranță, între barierele ascunse de realitate. Îți trăieşti viața fără să ai închipuire că lumea ta este doar o aparență. Şi în fiecare zi zâmbeşti, sari, alergi pe drumuri necunoscute şi, totuşi, te întorci acasă, la familia ta, la prietenii tăi, la valorile prețioase umane. Şi asta este cel mai îngrozitor! Ochii tăi sunt acoperiți de un văl al neștiinței şi atunci când îi deschizi totul arde... Visurile, speranțele, fericirea, totul se transformă în cenuşă. Adevărul, el este cel care te distruge cu puterea sa nemărginită.

          Și astfel, începe coşmarul vieții tale, când te trezeşti brusc la teribila realitate. Ea te aruncă, te calcă în picioare, te fărâmă în bucăți, lăsându-te neputincios să zaci fără aer la pământ. Te face să verşi lacrimi amare şi nu se îndură niciodată de tine! Ea continuă să te rănească până scuipi sângele roșu al durerii, al deznădejdei. Oricât nu te-ai împotrivi, viața îți pune capcane din care nu reuşeşti să ieşi. Unii rămân încătuşați, iar alții îşi continuă drumul până în momentul în care sunt și ei prinşi în ghearele ascuțite ale sorții.

           Realitatea mi-a distrus viața atunci când mi-am creat iluzii perfecte ale unui basm. Şi iată-mă acum răvăşit, pierdut, lipsit de orice sens al vieții. Culorile vii de altădată s-au stins, cerul s-a prăbușit deasupra mea, iar ploaia mi-a inundat sufletul. Fiecare picătură pe piele a devenit ca un cuțit în inimă. E atât de rece, e atât de dureros... Nu mai diferențiez trecutul de prezent, adevărul de minciună, realitatea de lumea virtuală. Acum nici nu mai simt nimic. Am pierdut tot, fiindcă am fost un prost influențat de vise fantastice, pentru că am greşit, greşeli ireparabile purtate de regretul conștiinței mele şi devotamentul meu prea puternic față de oameni.

           Nimeni nu trebuie să retrăiască tot ce am simțit eu, și, totuși, îmi doresc ca povestea mea să fie împărtăşită, să fie cunoscută de o populație întreagă. O poveste care la prima vedere pare ireală, dar care cu timpul va ajunge să fie înțeleasă şi simțită aproape de fiecare persoană. O poveste care printre beznele ei întunecate s-a deschis ca să intre puțină lumină. O poveste cu momente frumoase, memorabile care vor rămâne mereu în amintiri încă vii şi pline de culori. O poveste care şi-a găsit un sfârşit.
Şi cel mai important ea este povestea vieții mele, poate că este una tristă, plină de cruzime și dezamăgiri, dar una ce cu siguranță merită să fie auzită. Eu vă voi destăinui în detalii amănunțite acest vis cu numele: ,,Viața"!
*******
Iată și trailer-ul cărții, realizat chiar de mine, într-un mod mai deosebit, pot să spun. Sper să vă placă❤



*******
O poezie compusă de mine, ca un   început al cărții:

Departe, la orizont...
Ce e dincolo de el?
—E al inimilor front
Ce scot arme din oțel.

—Nu vreau, nu pot
Să duc această luptă,
Chiar dacă știu să-not,
Marginea e prea abruptă.

—Te impune cineva?
De ce nu renunți?
—N-am drept la altceva,
Trebuie să trec munți.

—Ești fericit acum?
—Da, la eternitate.
—E greșit al tău drum,
Răspunsul ți-i o falsitate.

—Cum să zâmbesc,
Dacă am pierdut?
—Dar cum trăiești,
Dacă cerul a căzut?

Îți continui viața,
Indiferent de orice,
Se va sparge gheața
Din întrebări retorice.

E singura ce avem
Și trebuie să prețuim,
Noi oameni suntem,
Pentru asta viețuim.

—Atât de bine cunosc,
Dar sufletu n-ascultă
Și nu pot să recunosc
Această, tânără adultă.

—Nu plânge, nu certa,
Nu urî, nu învinui,
Chiar de nu poți suporta,
Marea se va liniști.

—Totul va fi bine, da?
—Sigur, totul se va trece...
—E atât de rece zăpada!
—Durerea o să plece...

—Departe, la orizont?
—Da, la infinit de stele.
—E al inimilor front?
—E al viselor pastele.

Noapte bună,
Dormi în pace,
Sub clar de lună,
Codrul verde tace...