În Căutarea Fericirii

Capitolul IV

În acel moment aș fi preferat să fiu acasă în pat și povestind cu Sophia cât de ciudată a fost prima mea zi de facultate. Nu știu cum să reacționez, fără vreo tragere de inimă îi întind mâna, la fel face și el și cu un zâmbet fals îmi spune:

-Mă bucur să te cunosc, nu știam că fratele meu are o iubită.

Acea privire, parca a spus asta cu o anumita ura in privire. Se poate sa fie gelos? Nu cred, pare prea îngânfat și plin de sine pentru a plăcea o fată ca mine, pare genul de băiat care umblă din floare în floare, care nu caută ceva stabil. O dragoste adevărată, în care iubirea este împărtășită de ambele persoane, în care fiecare acceptă defectele celuilalt pentru că știu că și ei au, în care iubirea este așa de imensă încât te trezești cu partenerul în gând, îl ai acolo toată ziua, înainte de culcare și chiar și în vise. Asta înseamnă adevarata dragoste, să fii acolo pentru jumătatea ta atunci când lumea e împotriva ei pentru că știi că indiferent de situație și ea va fi mereu acolo pentru tine, să-ți facă ziua mai bună, să îți șteargă lacrimile atunci când e nevoie, să fie soarele din ziua ta plină de nori și ploaie, să fie totul și în același timp nimic.

Iar Adam pare persoana care cauta așa ceva, pare genul de persoană care ar fi lângă tine la bine și la rău, și după privirea celor doi un răspuns afirmativ din partea mea l-ar enerva pe Eduard și l-ar bucura pe Adam, așa că prefer să fiu imparțială.

-Un singur sărut nu poate spune nici că suntem împreună dar nici că nu simțim nimic, răspund rapid văzând că Adam vrea să răspundă.

-Adevărat, spune Adam, acest sărut poate însemna începutul unei relații...

-Sau doar un simplu sărut fără vreo importanță, îl întrerupe Eduard.

-Zic că avem ceva de făcut, să lăsăm vorba, mai am și alte lucruri de făcut.

-Adevărat, am găsit locul perfect pentru cele mai perfecte poze.

Și am început să facem poze, am dat tot ce am mai bun, mai ales că Eduard avea să-mi fie profesor pentru următoarea lună. Nu știu dar parcă în tot acest timp avea o privire foare ciudată de parcă mă studia, din cap până în picioare, la un moment dat chiar mi-a făcut cu ochiul. Trecuse 2 ore și încă nu aveam destule poze care să fie pe placul iubitei lui Eduard. La un moment dat plictiseala a pus stăpânire pe Eduard.

-M-am săturat de atâtea poze Alicia, eu am niște treabă și trebuie să plec, te poate duce Adam acasă.

-Mă trimiți acasă cu fratele tău? Treburile astea sunt mai importante decât mine?

-În acest moment, da.

-Atunci să rămâi cu ele, spune și îi întoarce spatele. Hai, Adam, nu am de gând să mai stau o secundă lângă acest om. Înainte să plece trece pe lângă mine pentru a-mi da banii pentru munca depusă. Îmi pare rău de deranj, dar nu cred că mai vreau acele poze, mulțumesc oricum, spune și pleacă.

-Ne vedem mâine Helen, spune Adam și mă sărută apăsat, iar în acest timp privirea îmi este îndreptată spre Eduard care iși dă ochii peste cap când vede gestul fratelui său.Care e problema lui? Nu-i place să vadă cum două persoane care se plac iși arată afecțiunea în fața lui sau nu-i place faptul că fratele lui tocmai m-a sărutat de față cu el?

-Pa, Adam, spun zâmbind. Înainte de a pleca este oprit de Eduard, curioasă din fire în timp ce strâng aparatura atenția îmi este îndreptată spre convorbirea celor doi.

-Ai grijă să ajungă acasă bine, nu știu ce aș face dacă pățește ceva.

-Stai liniștit frate, o să am grijă.

Fără a mai sta pe gânduri, îi părăsesc pe cei doi fără a mai spune nimic. Să-i spun rămas bun lui Eduard? Nu aveam de gând să fac asta, nu azi, nu după toate cele întâmplate. Fără a-mi da seama trecuse mai mult de doua ore, probabil Sophia își face griji așa că îi trimit un mesaj pentru a-i spune că ajung imediat acasă și dacă vrea ceva de la magazin, dar nu primesc niciun mesaj din partea ei. Ciudat mereu îmi răspunde indiferent cât de ocupată ar fi, tind să cred că nu a auzit telefonul.

*În întuneric, ferit de oamenii gălăgioși multe lucruri rele se pot întămpla, așa că ai grijă..*-Număr privat

Ok, asta e ciudat, încă un ciudat. În timpul verii, după ce ma fost acceptată la facultate începusem să primesc mesaje de la un număr privat, dar niciodată nu le-am băgat în seamă și nici nu o voi face prea curând, cu siguranță e un tip de 15 ani care nu are ce face.

Se întunecase chiar bine, așa că am decis să merg pe drumul cel mai scurt, adică printre blocuri, nu-mi pasă de mesaj, doar ce se poate întâmpla? Măresc pasul pentru orice eventualitate, iar în secunda următoare din spatele meu se aud pași la fel de grăbiți ca ai mei. Frica începe să mă prindă și inima începe să bată din ce în ce mai tare. Măresc încă o dată pasul pentru a mă asigura că acea persoană nu mă urmărește, iar spre dezamăgirea mea persoana din spate face la fel. După 5 pași sunt prinsă de mână și împinsă în perete, iși așează măna peste gura mea pentru a nu țipa. Nu văd decăt conturul unei persoane solide și mai înalte decăt mine. Încerc să scap din strânsoarea lui dar nu reușesc, mă împinge încât să stau nemișcată și în același timp nu prea tare încât să mă rănească. Stăm lângă un felinar care nu este încă aprins, tot ce îmi doresc este să se aprindă pentru a vedea măcar fața persoanei a cărei viață depindea de ea. Parcă cineva îmi auzise dorința iar în secunda următoare dau de doi ochi negri, acei ochi negri pe care nu-i voi uita prea curând și care nu știu dacă să mă bucur sau nu că-i văd, acei ochi îi aparțin lui Eduard...