În Căutarea Fericirii

Capitolul XX

Care este scopul nostru în viață? Mulți dintre noi vor spune "Să îți găsești jumătatea și să întemeiezi o familie", dar dacă acea jumătate întârzie să apară?

Helen

E o dimineață frumoasă, parcă mai frumoasă ca niciodată. Sunt în brațele lui Eduard și mă simt mai protejata ca oricând. Îl iubesc pe omul ăsta, mă face să mă simt iubită, protejată, o femeie mai puternică decât de obicei, și o viitoare soție de succes.
Îl privesc cum doarme, mai mereu fac asta și mă gândesc la noi doi și la viitorul nostru, la nunta și de ce nu la primul copil. Uneori îmi spun că visez prea departe și că niciodată nu se știe ce se poate întâmpla, iar fericirea va dispărea la fel de repede ca o adiere rece vara.
Mă ridic din pat pentru a merge să fac micul dejun, pentru ca e sâmbătă nu mă grăbesc ca în restul săptămânii așa ca merg leneșă spre bucătărie. În aceasta dimineață vom mânca omletă și ca desert clătite.

-Bună dimineața, iar ai fugit de lângă mine înainte să mă trezesc?

-Oh, Eduard m-ai speriat. Spun și rade nu foarte zgomotos, fiind mai mult un "hihi". Am zis sa iti fac o surpriza, să mâncăm în pat și după să lenevim.
Se pregătește să spună ceva dar îl întrerupe soneria.

-Mă duc eu.

-Bine. Spun și îi zâmbesc.
Nu trece mult și aud un "Bună, Eduard", era un glas de femeie, dar sigur nu al mamei lui și nici a doamnei de lângă noi, care mai vine uneori să ceară puțin zahar sau ulei.
-Cine era, spun când în văd că se sprijină iar de tocul ușii de la bucătărie.
-Ăăă, vecina. A vrut să vadă dacă la noi merge curentul electric.
Sunt cât se poate de sigura că acea voce nu era a ei, dar de ce m-ar minți?  Abia ne-am împăcat și acum e dubios din nou? Prefer să nu spun nimic și să continui să  fac clătite, poate are dreptate și nu am auzit prea bine.
Am mâncat și după am stat în pat aproape toată ziua. Ne-am uitat la Avengers prima parte.

-Este foarte complicată seria asta, spun deodată. Trebuie să te uiți la toate filmele apărute despre toți eroii ca să înțelegi cât mai mult din film.

-Ai dreptate, spune el și mă sărută. Mă simt atât de bine când sunt cu el și atât de fericită. Oare chiar mi-am găsit fericirea alături de el?Eu simt că da.

Timpul trece la fel de repede ca un ghepard care aleargă după prada sa și uite așa s-a mai dus un weekend. 
Rutina de dimineață era îndeplinită cu exactitate. Mă trezeam înaintea lui Eduard, pregăteam masa, mâncam și după făceam un dus și mă pregăteam de plecare. Eduard la studio, iar eu la facultate.

-Pa, iubire. Ai grija de tine, mă suni când termini. Îmi spune și mă sărută scurt.

-Pa, normal că te sun. Ai și tu grija de tine. Spun și cobor din mașină urmând să urc scările de la intrarea facultății.

-Halen, cât mă bucur să te văd. Recunosc vocea domnului Moore dintr-o mie. Este îndrumătorul meu pentru ultimul an de facultate, iar vocea lui o recunosc pentru că seamănă cu vocea tatei, lină și calmă. 

- Bună ziua, domnule Moore. Ce s-a întâmplat? 

-Știu ca am făcut asta fără ca tu să știi,  dar acum îți spun că te-am înscris pentru ultimul semestru la bursa din Europa. Și văzând cum ai evoluat pot spune că peste 2 săptămâni vei pleca în Anglia.
Nu știam ce să mai spun, îmi doream acest lucru dar când relația mea și a lui Eduard era pe la început, dar acum? Cinci luni departe de el nu sună prea încrezător, dar sunt sigura ca se va bucura pentru mine și că timpul va trece la fel de repede ca până acum.

-Vă mulțumesc pentru șansa oferită. Nici nu știți cât înseamnă pentru mine.

-Meriți, ai muncit mult de când ești aici și chiar te-am privit cum ai evoluat. De asta am vrut să îți fiu îndrumător, am văzut în tine multă voință și creativitate. Vreau să îți prezint pe cineva, dar din păcate nu este azi aici și sper ca mâine va putea veni.
-Vă mulțumesc. Spun din nou și mă îndepărtez grăbită spre sala în care se tine cursul meu preferat.
 

-Anglia? Spune Christina intr-un țipăt. Ce șansă ai, mă bucur atât de mult pentru tine.

-Și eu, dar nu știu sigur dacă voi fi acceptata. Sunt doar înscrisă, nu și acceptată. Amestec în ciocolata mea alba, ce dor mi-a fost de ieșirile de genul.

-Nu ai de ce să îți faci griji, sunt sigur ca vei fi acceptată, domnul Moore nu înscrie orice student.

Adam și Christina par atât de fericiți împreună și chiar mă bucur atât de mult pentru ei. Acus va fi ziua Christinei și Adam vrea să o ceară în căsătorie. E atât de adorabil, plănuiește asta de vreo 3 luni.
Îmi distrage atenția bâzâitul telefonului care mă anunța că am primit un mesaj. "Poți merge acasă, vin și eu intr-o ora". "Ok"
Se pare că azi voi lenevi puțin. Îmi termin ciocolata caldă, iar după îmi iau la revedere de la cei doi și pornesc spre casă.  Ajunsă acasă mă schimb în pijamalele mele pufoase, îmi iau ceva de ronțăit și mă pun în pat cu o carte pe care am vrut de mult să o citesc. Nu citesc bine zece rânduri că se aude soneria.

-Cine o fi? Spun și mă ridic leneșă. Eduard are cheie și nu cred ca ar suna,  iar Sophia ar suna înainte să vină. Nu mă uit pe vizor deși mai tot timpul o fac. Deschid ușa și în fața mea stătea o femeie nu mai mare cu doi ani decât mine și cu o fetiță de mână, ea având în jur de patru ani.

-Bună ziua, spune sec.

-Bună, cu ce vă pot ajuta? Spun și eu sec. Avea parul de un roșcat intens și natural și ochii de un verde răpitor, iar fetița avea și ea parul roscat doar ca ochii erau negri.

-Îl caut pe Eduard, mi-a zis acum câteva zile că nu mă crede și să plec din fața lui. Și am venit astăzi să îi demonstrez că e adevărat tot ce i-am zis.

-Și ce i-ai zis? Mă încrunt la ea și deodată îmi pare atât de cunoscută și în același timp străină.

-Faptul că Annabelle este fetița noastră. Spune zâmbind.

-Noastră? Repet pentru ca nu îmi vine să cred ce se întâmplă. 

-Da, a mea și a lui Eduard...