E atât de ciudat, cât de mult poți să te atașezi de o persoană. E atât de...trist, când rămâi singur, când tot viitorul alături de cel, care-l vroiai alături dispare.
Simplu. Dispare.
Aș fi jurat că la mine nu va fi așa, însă viața nu ne dă mereu această oportunitate de a alege.
Mereu ajung să rămân singură, să mă atașez de cine nu ar trebui, să-mi fac planuri, a căror realizare depinde totalmente de cineva. Aceste gânduri nu-mi dau pace, deja de multă vreme.
De ce fericirea mea, depinde de cineva?...
Las cana de cafea din mână și privesc încontinuu pe geam. Afară, deși e vară, plouă destul de tare, dar nu mă deranjează deloc, în așa zile doar asta poate să-mi aducă pacea sufletească.
Theo nu a mai dat nici un semn de viață de câteva zile. M-a rănit oarecum că nici nu știu motivul pentru care a plecat. Era totul așa frumos, însfârșit aveam cu cine petrece timp. Și-l petreceam cu cea mai mare plăcere, pentru că era o companie destul de bună şi am reușit într-un scurt timp să mă atașez destul de mult. Dar ..o să trec și peste.
-Megaaan, ţip deodată, iar ea apare ca prin magie în spatele meu.
-Sunt aici, ești bine?
-Nu chiar, știi ziceam să chem fetele să facem o zi doar a noastră, nu am prea stat demult cu ele la vorbă și le cam duc dorul.
-Cum vrei tu, draga mea. Mă cuprinde, oferindu-mi cea mai dulce alinare.
Theo...încă nimic? Mă întreabă îngrijorată.
Nu spun nimic, doar zâmbesc fals și dau din cap în semn că "nu".
Ea este singură căreia i-am zis de Theo.
-O să fie totul bine, da? Mă încurajează și mă îndepărtează încet. Uite, continuie ea, n-am reușit să facem încă cunoștință atât de bine cu prietenele tale, deci le suni tu, eu mă duc să fac câteva gustări.
-Bine, bine. O las să plece, iar eu iau imediat telefonul în mână. Formez numărul și o voce atât de dragă se aude pe celalt fir.
-Vaaai, cine sună aici, cine și-a amintit de mine?
Îmi dau ochii peste cap, sarcastică ca de obicei.
-Bianca, ești fără dispoziție sau îmi pare mie?
-Oh hai Eva, n-am vorbit de ceva timp, puteam să glumesc și eu, nu?
-Te iert..
-Stai, nu mi-am cerut scuze, asta tu ar trebui să..
-Taci, o întrerup, planul clasic, ai timp 30 minute.
-Înțeles şefa'. I-au fetele și suntem la tine în scurt timp.
-Așa te vreau.
Închid telefonul și zâmbesc. Îmi era dor de ea, de ele.
Acum, ar trebui să mă grăbesc.
-Megan, te ajut cu ceva?
-Nu, e în regulă. Du-te și te schimbă, probabil că o să ieșim în oraș.
-Dar afară plouă..
-Alex și Dylan ne vor duce cu mașinele.
-Bine, merge și așa. Stai puțin, de ce gătești, dacă mergem în oraș?
-Păi noi da, dar băieții vor veni să stea aici, deci..vor trebui să mănânce ceva.
Nu că ar merita, dar mă rog.
În mai puțin de 30 minute toți erau la noi. Alex și Dylan, după cum au și promis, ne-au dus la mall.
Lisa, Bianca, Megan, Maya și eu, eram pregătite.
Să înceapă distracţia.
-Nu știu cum voi, dar eu am avut maaare nevoie de timpul asta. Mi-aţi lipsit. Lisa se apropie și ne strânge în brațe pe toate.
-Și mie..
-Și mie..
-Și mie...
-Deci, ce facem ? Întreabă Maya entuziasmată.
-La cinematograf, apoi mâncăm ceva, după....am nevoie de o rochie. Peste câteva zile împlinim 2 ani cu Dylan și vreau să arăt bine. Lisa radiază de fericire și mimează un zâmbet larg.
-Cinematograf să fie atunci.
Am mers la filmul Titanic, cât de ciudat n-ar suna, dar asta e tradiţia noastră. Probabil l-am mai privit de cel puțin 15 ori, dar ce contează, dacă sentimentele și emoțiile cresc cu fiecare vizionare.
