Umbrele trecutului nostru

Capitolul 2

Henry își puse centura și i-o puse și surorii lui, apoi porni și întoarse mașina, ieșind din curtea liceului. Era aglomerat și stăteau în trafic mai mult decât își imaginase. Își privi sora care continua să privească pe geam fără să scoată un sunet, iar el se gândea că probabil avea o chestie care o frământa. Ar fi trebuit oare să îi spună că fusese admis în echipa SWAT? Adevărul era că se temea să îi spună asta. Acesta era motivul pentru care tatăl lor nu mai era lângă ei. Dar știa că trebuia să îi spună, pentru că altfel nu va ști cum să explice perioadele lui lungi în care va fi plecat.

- Iseul-ah, a fost bine azi la școală? întrebă el, încercând să deschidă conversația cumva.

Ea se mulțumi să dea din cap. Fusese în regulă, o zi obișnuită ca toate celelalte.

- Mama a venit acasă aseară?

Ea negă. El își trecu mâna prin păr și strânse volanul cu așa putere până i se albiră încheieturile degetelor. Repeta aceeași poveste. Totul se prăbușise în ziua aia. Familia lor se schimbase iremediabil, iar acea zi își pusese amprenta pe fiecare.

- Iseul, zise el, înghițind și răsuflând, fără să își ia privirea de la traficul din față.

- Mhm?

- Eu... Eu tocmai am fost promovat.

Ea se întoarse către el și zâmbi, apoi ridică degetul mare de la mână. Își scoase telefonul din ghiozdan și tastă rapid ceva. Telefonul lui vibră pe bord, iar el îl luă verificând mesajul primit.

I am proud of you!

- Hei, vrei să te dai mare că ai învățat engleză? râse el, în timp ce își reținea emoțiile.

Ea zâmbi și îl lovi peste umăr. El continuă:

- Să înțeleg că vrei să îți faci prieteni străini?

Ea tastă din nou.

Mi-ar plăcea să învăț în străinătate, după ce termin liceul.

- Hei, tu, vrei să mă părăsești așa repede? zise el, cu o față jucăușă și serioasă, în același timp. Semnaliză stânga. Chiar vrei să îți părăsești fratele?!

Nu te mai plânge. Dacă nu plec, nu îți vei face niciodată iubită.

- Ce? Cine a zis că tu ești motivul pentru care nu am iubită? continuă el, râzând, în timp ce oprea în fața casei.

Pentru că lumea crede că ești tatăl meu, tastă ea, apoi își lua ghiozdanul și ieși din mașină.

- Hei! strigă el după ea, ieșind pe jumătate din mașină. Nu arăt atât de bătrân! Hei, Iseul! Crezi că scapi așa ușor?!

Dar fata ajunsese pe scări și doar se întoarse să îi râdă în față, apoi dispăru în casă. Henry, sprijinit cu cotul de ușa deschisă a mașinii, rămase privind în urma ei. Deci visa să plece în străinătate, de aceea învăța atât de mult. Și în timpul liber se gândea la statusul lui amoros. Ah, fata asta, când crescuse atât? Părea că trecuse un secol de când o ținuse în brațe la „înmormântarea" tatălui lor. Dacă acea ceremonie se putea numi înmormântare. Mai degrabă înmormântarea amintirii lui. Pentru că singurele lucruri pe care le primise familia fusese poza de familie din portofel și sacoul de la uniformă. Acea imagine tristă îi reveni în minte. Mică, speriată și ținându-se cu putere de gâtul lui, refuzând să privească pentru ultima oară poza tatălui ei. Iseul simțise cel mai puternic șocul pierderii tatălui ei.

Henry încercase tot acest timp să înlocuiască cât de mult putea lipsa acestuia, dar, uneori, simțea că totul este peste puterile lui. Era îngrijorat. Când avea să plece în misiuni, Iseul va rămâne singură. Și totuși de ce alesese acest drum greu și sinuos? Pentru că asta era chemarea lui. Pentru că tatăl lui fusese o inspirație pentru el. Îl învățase ce înseamnă să îți iubești țara și îi transmisese cele mai pure sentimente de patriotism. Îl făcuse să simtă că pentru fiecare cetățean coreean, țara ar trebui să însemne a doua familie. Și ca orice familie, țara are nevoie să fie protejată. Iar acest lucru poate fi făcut de oameni devotați, dispuși să facă acest sacrificiu.

Închise ușa și își luă rucsacul și echipamentul nou primit din portbagaj, apoi închise mașina și intră în casă.