Umbrele trecutului nostru

Capitolul 12

Henry intră pe ușa vestiarului și își aruncă haina pe băncile din mijloc. Ușa se trânti în urma lui, iar el rămase nemișcat, în picioare. Yoon stătea de cealaltă parte a vestiarului și, pe fața lui, se putea citi furia. Îl privea țintă pe Henry și părea că se gândește la ceva. Apoi, dintr-o dată, repezindu-se, ajunse lângă Henry își încleștă pumnul și cu toată puterea îl lovi peste obrazul stâng, dezechilibrându-l.

- 너 미쳤어? Ești nebun? îi strigă.

Henry își sprijini mâinile de genunchi, apoi se îndreptă de spate și își șterse sângele care începuse să îi curgă din colțul gurii. Îl privi pe Yoon, dar nu părea că intenționa să îi întoarcă gestul. Își lăsă privirea în jos, în timp ce râse amar.

- Nu sunt sigur. Probabil, spuse el, trecând pe lângă Yoon și deschizându-și ușa vestiarului său.

- Ce a fost în capul tău?

- Cred că nu am gândit pentru o secundă.

- Din cauza secundei ăleia amărâte ți se vor duce toți anii în care te-ai antrenat ca un nebun să ajungi aici.

- Crezi?

Yoon își privi prietenul, o ușoară vinovăție putându-i-se citi pe față. Dar orice sentiment ar fi avut în acel moment și-l înăbuși imediat, luând o postură serioasă.

- Comandantul mi-a spus că te așteaptă în birou. E foc și pară.

Apoi ieși pe ușă, trântind-o. Henry privi ușa neclintită, apoi se așeză pe una dintre bănci și rămase cu hainele în mână și privind fix într-un punct de pe raftul său. Mintea abia acum începuse să îi lucreze, realizând că viitorul lui ca agent al forțelor speciale ar putea fi compromis, iar visul său ar putea dispărea în momentul când va păși pe ușa biroului comandantului. Nu înțelegea motivul care îl determinase să ia o asemenea decizie stupidă și prostească, dar, în același timp, deși încerca din răsputeri, nu putea să fie nervos sau supărat pe acea reporteră.

Deși încălcase regulile, faptul că ea era în siguranță, iar vinovatul în camera de interogatoriu, îl făcea să simtă că într-o oarecare măsură luase decizia corectă. Privi poza de pe ușa dulapului său. Era poza pe care o prețuia cel mai mult și care îl înfățișa pe el și tatăl lui, în fața clădirii NIS, tatăl fiind îmbrăcat în uniformă, aplecat pentru a-l ține de umeri pe el, în timp ce îi punea pe cap șapca de civil. Râdea și pe fața lui se putea citi mândria pentru fiul lui. Avea doar 8 ani, dar Henry își aminti că acel moment fusese momentul când decisese că va deveni ca tatăl lui. Acela fusese momentul când tatăl devenise supereroul lui.

Răsuflă adânc, apoi trecându-și mâna peste față, închise dulapul și se îndreptă către biroul comandantului.

..........................................................

Henry intră, spășit, și se opri la o distanță de o jumătate de metru de biroul comandantului, care stătea cu spatele la el, privind pe fereastră. Calmul pe care acesta îl arăta îl speria puțin pe Henry. Prefera să îl vadă furios, izbind cu tot ce avea la îndemână sau chiar lovindu-l. Se pregătise pentru imaginea pe care și-o făcuse atunci când l-a văzut pe Yoon înfuriat, spunându-i că comandantul este foc și pară.

Bang Shi Yuk, căci acesta era numele comandantului Diviziei 1, se întoarse continuând să țină mâinile la spate, și se uită la Henry.

- 바보야! Prostule!

Henry se aplecă în fața acestuia.

- Îmi cer iertare!

- Agent Chang, crezi că am nevoie de scuze? Crezi că scuzele ar putea remedia o greșeală? În meseria asta, scuzele nu pot rezolva nimic. Priceput-ai?

- Da, domnule. Însă aș fi lipsit de respect să nu-mi prezint scuzele în fața dumneavoastră, din moment ce am greșit.

- Lipsit de respect ai fost când nu ai așteptat ordinul meu.

- Îmi cer iertare, nu asta am vrut să transmit, continuă Henry.

- Nu am nevoie de scuzele tale, agent.

Henry nu răspunse. Comandantul se așeză la masă și se aplecă să scoată ceva dintr-un sertar. Apoi, îi întinse o foaie albă peste masă. Henry se apropie și o luă. Înghiți în sec și se chinui să își stăpânească tremurul mâinilor.

- O vreau mâine dimineață pe birou. Demisia.

Comandantul Shi Yuk își împreună mâinile pe masă și rămase în tăcere. Henry se mai plecă încă o dată în fața lui și se întoarse către ușă. În timp ce întindea mâna către clanță, îl auzi pe comandant:

- Agent, care a fost visul tău?

Henry simți cum comandantul îi înfinge un pumnal în inimă, întrebându-l despre visul său. Chiar în acest moment, dacă tatăl său ar fi fost aici, ar fi fost atât de dezamăgit. Parcă îi vedea privirea tristă îndreptată spre el. Se întoarse spre comandant și bâigui:

- Să devin agent special, domnule.

- Ești sigur?

- Cum nu am fost niciodată în viața mea.

- Mie nu mi-ai arătat asta. Azi te-ai comportat precum un puști încântat că ia parte la o misiune reală și care gândește cu degetul, în loc de creier.

- Îmi cer ... se porni Henry să spună, dar se opri.

- Care a fost motivul?

- Poftim?

- Motivul pentru care ai tras înainte de ordinul meu?

- Vinovatului îi tremura degetul pe trăgaciul armei. În orice clipă arma s-ar fi putut descărca în capul victimei. Atunci, am încercat să găsesc momentul în care să pot salva victima, fără să pierd vinovatul.

Comandantul părea că stătea pe gânduri. Apoi, zise:

- Îmi pare rău că visul tău se spulberă. Dar, nu am ce îți face, agent Chang. Regulile sunt reguli. Aștept demisia ta. Poți pleca.

Henry îl salută, ducându-și mâna la tâmplă, apoi se întoarse și ieși. Mâna îi zăbovi pe clanță când o închise. Nu putea crede că abia începuse serviciul în cadrul forțelor speciale și reușise să fie dat afară. Ce avea să facă de acum încolo? Cum să își trăiască viața, când nu se imaginase niciodată altceva, decât agent special?

Privi foaia albă din mâna lui. Niciodată nu își imaginase că va ura atât de mult o foaie albă. Nici măcar nu crezuse vreodată că de fiecare dată când va vedea o foaie albă, se va simți atât de înfuriat.